- Представления: 149
M.c. Constantin Gaindric: „Sunt sigur că se va ajunge cândva la normalitate.
Dar se va pierde prea mult și din puținul potențial care a mai rămas în fostele institute academice.
La 11 septembrie, membrul corespondent Constantin GAINDRIC atinge pragul octogenar. Chiar dacă trăim sub tirania coronavirusului, nu putem lăsa pentru o altă dată tradiționala urare de La Mulți Ani pentru renumitul matematician, doctor habilitat, profesor universitar, Constantin Gaindric, considerat de unii colegi un pionier al cercetărilor în informatică și un aristocrat în știință, deși Domnia Sa se detașează vehement de acest calificativ. E dreptul Domniei sale. Așa sau altfel, ne-am obișnuit cu afirmația că orice aniversare servește și prilej de totalizare a unor rezultate obținute de-a lungul anilor. Și e un lucru firesc. Matematic vorbind, orice aniversare ar fi, pentru mulți, o sumă de ani, însă membrul corespondent Gaindric nu doar i-a parcurs și i-a sumat, dar le-a dat consistență și sens, înscriind pagini remarcabile în istoria științelor matematice și, mai nou, a celor informatice.
Despre activitatea științifică și de cercetare a savantului omagiat, despre itinerarul parcurs în ierarhia funcțiilor, despre cum i-a parcurs, cu ce probleme s-a confruntat, cine i-a fost alături în momentele mai dificile, dar și în cele de desfătare, ce se întâmplă cu știința azi, Vă invităm să urmăriți în interviul realizat în exclusivitate de Serviciul de Presă al AȘM, cu prilejul aniversării celor 80 de ani ai membrului corespondent, Laureat al Premiului Național 2020, Constantin Gaindric.
A consemnat:
Eugenia Tofan,
Serviciul de Presă al AȘM
Domnule membru corespondent, Dvs ați servit toată viața una din cele mai vechi științe – matematica, dar serviți și una din cele mai noi sau mai tinere – informatica, fără de care astăzi, se pare, că astăzi nici o activitate nu poate fi concepută. Cum se îmbină?
Foarte firesc. In primele mele cercetări, ca și mulți alții prin 1964, eram preocupat de modelarea unor procese economice și găsirea soluțiilor optime (cu valoarea maximă sau minimă în funcție de natura problemei). Cele mai mari eforturi se consumau în elaborarea unor metode tot mai sofisticate pentru îmbunătățirea soluțiilor. Iar în majoritatea cazurilor aceste soluții, care le consideram impecabile, nu erau acceptate de către cei ce luau deciziile. Firesc căutam să înțelegem cauza. Prima, și după cum s-a dovedit, cea mai departe de adevăr, era părerea că decidenții sunt niște retrograzi care nu sunt capabili sau nu doresc să înțeleagă ce soluții bune le propun matematicienii. La o analiză mai profundă s-au conturat și adevăratele cauze ale acestor inacceptări. În primul rând noi, fiind matematicieni, creând modelul problemei propuse, omiteam anumite fapte, pe care le consideram neesențiale, căci anume așa se procedează la formarea oricărui model. Astfel problema reală, cu condiții și relații esențiale pentru realitatea în care activa decidentul, se transforma în una matematică, comodă pentru soluționare. O altă cauză importantă era excluderea involuntară a decidentului din elaborarea soluției. Lui i se oferea rezultatul rezolvării problemei matematice, în care deja nu se ținea cont de multe relații vitale, care la formularea modelului decidentul fie că nu le-a evidențiat, fie că nu au fost considerate suficient de importante, pentru a fi incluse în model.
Cu timpul, acumulând o experiență nu întotdeauna reușită de conlucrare cu cei ce ar fi trebuit să fie beneficiarii acestor cercetări, m-am orientat spre sistemele suport pentru decizii (SSD). În aceste sisteme, destinate ajutorării decidenților, se mizează pe conlucrarea sistemului informatic cu persoana, iar soluția propusă de sistem este mai ușor acceptată, deoarece în elaborare participă și decidentul. Calculele de rutină în SSD îi revin calculatorului, iar decidentul este cel ce alege una din variantele de soluții, care în cea mai mare măsură corespunde viziunii sale de „optim. Ultimul cuvânt l-am luat în ghilimele, deoarece nu orice soluție optimală, în sensul matematic, ține cont de toate criteriile de care se conduce decidentul, dar și de unele preferințe ale sale, care în fond nu pot fi formalizate și incluse în modelul procesului. Deci, am trecut de la sisteme rigide la unele ce conlucrează cu persoana. Iar esențial în elaborarea sistemelor informatice este formularea adecvată a problemei reale.
În ultimii ani echipa noastră a început elaborarea unor sisteme, care oferă suport informatic medicilor în diagnosticul și tratamentul anumitor maladii. Conlucrând cu specialiști de cea mai înaltă calificare, după lungi discuții am început să înțelegem limbajul medicilor, iar dânșii, la rândul său - să înțeleagă ce pot cere de la noi. Astfel sunt satisfăcute ambele părți: medicii - deoarece au obținut un instrument performant care îi ajută să găsească o cale reușită de tratament al pacientului, informaticienii - fiindcă au reușit să elaboreze ceva nou și util.
Ce sunteți mai mult – matematician sau informatician?
Mii greu să precizez. Sunt cercetător care în elaborarea unor sisteme informatice utilizează aparatul matematic necesar.
Ce fel de știință este informatica? Sau este informatica o știință?
Fără îndoială informatica este o știință nouă cu aspecte fundamentale, dar și aplicative, care se ocupă de cercetarea proceselor algoritmice, metodele și procesele de colectare, stocare, procesare, transfer, analiză și evaluare a datelor și informației. Informatica dezvoltă metode, algoritmi și instrumente pentru transformarea datelor în informații, iar a informațiilor în cunoștințe, cu utilizarea acestora în cercetarea unor diverse procese și în luarea deciziilor.
Colegii Vă caracterizează drept o autoritate în cercetare, care știți să îmbinați lucrurile sinergic cu un anumit aristocratism. Cum e să fii o autoritate a domeniului?
Sunt și am fost un cercetător care a încercat să facă față problemelor din proiectele elaborate. Am încercat să fiu util echipelor în care am activat.
Dar cum e să fii considerat „aristocrat” în știință și în același timp să trudești în laborator, să te cufunzi în scheme și formule, să îmbini cu activitatea didactică, de manager etc.?
Nu accept eticheta. Sunt dintr-o familie de țărani. Dacă se are în vedere faptul, că am ocupat posturi administrative, am încercat să fiu unul din echipă. Dar despre aceasta sunt în drept să se expună colegii.
Mai sunteți considerat și un Grigore Moisil al Republicii Moldova sau unul din cei puţini care au pus temeliile informaticii în ţara noastră? E onoare sau responsabilitate?
Nu cred că am pus temeliile informaticii în țara noastră. Am fost printre primii. Dacă să redau în proză dialogul a două personaje din poemul lui Byron „Manfred”, aș spune că „nu sunt bătrân, doar am trăit mai mulți ani”, iar în cazul meu a fost o coincidență fericită - în AȘM apăruse primul calculator, iar eu terminasem serviciul militar și m-am angajat la Institutul de Matematică cu Centru de Calcul.:
Ați fost unul din discipolii acad. Vladimir Andrunachevici, membru fondator al AȘM, academicianul fiind timp de 30 de ani și primul director al Institutului de Matematică și Informatică al AȘM, care astăzi îi poartă numele. Ce ați învățat sau ce ați „furat” de la Domnia Sa care V-a prins bine atât în funcția de director, pe care ați detinut-o ulterior, cât și în activitatea de cercetare?
În 1964 am fost prezentat academicianului V. Andrunachievici și angajat în funcția de laborant superior la recomandarea foștilor mei profesori V.Belousov și I.Gohberg. Din octombrie 1977 până în aprilie 1991 am lucrat sub conducerea dumnealui în calitate de vice-director. Desigur, au existat și momente când dânsul nu era satisfăcut de modul în care soluționam unele probleme. Au fost și discuții destul de grele, dar în majoritatea cazurilor se găseau argumente ce limpezeau apele. Zic, în majoritatea cazurilor, pentru că au fost și unele când, discutându-se despre anumite subiecte, eram pus în fața situației din care nu se găseau soluții ce ne puteau satisface pe ambii. De la acad. V.Andrunachievici am învățat să fiu mai tolerant, să înțeleg că orice om are dreptul la slăbiciuni, la greșeli, iar deseori consecințele acestora îl afectează mai mult chiar pe cel ce a greșit. Cred că luciditatea, profunzimea acad. V.Andrunachievici încă se cer apreciate.
Pentru academician era primordial atașamentul de cercetare, atitudinea față de institut. M-ași bucura dacă mi-a reușit să prind ceva din experiența acad. V.Andrunachievici de manager. Pot afirma doar că preponderent am încercat să-mi fac datoria de cercetător având exemplul dânsului de abnegație și dăruire.
Pentru că ați fost în mai multe funcții de conducere pe parcursul anilor - director al Centrului de Calcul; director interimar al Institutului de Planificare al Comitetului de Stat pentru Planificare; director-adjunct pentru probleme ştiinţifice ale institutelor Comitetului de Stat pentru Planificare; director-adjunct, director al Institutului de Matematică şi Informatică al AŞM; preşedinte al Comisiei Superioare de Atestare a RM, preşedinte al Consiliului Naţional pentru Acreditare şi Atestare, sunteți tocmai indicat să ne spuneți: de ce depinde nivelul de dezvoltare a unei instituții?
Reluând fraza că „am trăit mai mulți ani” în diferite ipostaze din experiența mea, consider că nivelul unei instituții în mare măsură depinde de lider. Și dacă liderul formal și cel de facto coincid, atunci instituția progresează atâta timp, cât pe lângă cercetătorii experimentați sunt tineri pasionați și se transmite memoria instituțională și tradițiile.
Iar revenind la cele învățate de la acad. Andrunachievici, aș accentua că modul în care la fondarea institutului i-a selectat pe cei ce aveau să devină nucleul acestuia, lideri ai direcțiilor de cercetare, este un exemplu de clarviziune. Au fost invitați acei ce aveau rezultate remarcabile, dar și cei care au avut darul și capacitatea de a coagula în jurul lor colective puternice.
Deci suntem în drept să spunem că nivelul de dezvoltare a unui institut depinde de îmbinarea armonioasă a unor condiții esențiale: un colectiv format din cercetători experimentați, un grup cu o experiență de 10 -15 ani, mulți tineri absolvenți ai universităților și, bineînțeles, un lider cu viziune a domeniului și a perspectivei dezvoltării, cu calități omenești deosebite și rezultate științifice la nivel.
Din unele confesiuni ale Dvs am desprins că rar erați mulțumit de ceea ce realizați și mereu erați în căutare de noi căi, schimbați accentele în cercetările Dvs. Este și aceasta o cauză sau o justificare a faptului că sunteți considerat un aristocrat în știință?
Au fost și câteva momente (prea puține) când eram mulțumit de rezultatul muncii. Poate greșesc, însă sentimentul de satisfacție că ai realizat ceva formidabil cred că ar fi necesar să dispară îndată ce ai văzut rezultatul publicat, iar locul lui să-l ocupe un nou obiectiv, ce te-ar mobiliza la realizarea unei noi sarcini.
Anul trecut, 2020, ați devenit Laureat al Premiului Național. Pentru că Gala de premiere a fost într-un format restrâns din cauza pandemiei, și evenimentul s-a produs mult diferit de celelalte ediții. Dacă ați putea să detaliați un pic contextul, pentru ce contribuții mai exact ași fost distins cu prestigiosul premiu și ce a însemnat pentru Dvs această considerație?
În Hotărârea Guvernului se spunea: pentru rezultate „... în domeniul matematicii și informaticii și pentru promovarea imaginii Republicii Moldova prin întreaga activitate științifică...” Evident, am fost satisfăcut și bucuros. Oricine este mulțumit când îi este apreciată activitatea.
Ce a fost și este vital pentru Dvs? Dacă au suferit schimbări prioritățile Dvs în timp?
Simțul datoriei. Sper că a rămas neschimbat. Poate s-a atenuat puțin cu acumularea anilor.
Nu credem că e cazul să se înțeleagă că întrebăm tendențios și totuși, pentru că Vă manifestați ca o personalitate integră, Vă cunoaștem ca o persoană foarte directă și sinceră, avem pentru Dvs o întrebare roșie, fără intenția, bineînțeles, de a epuiza în acest context și în acest sens, problema ca atare. Anul 2017 aducea în atenția opiniei publice una din cele mai drastice reforme în știință (nu că nu ar fi trebuit o reformă, dar…). Unii s-au bucurat, alții au rămas indiferenți, mulți oameni de știință consacrați au rămas însă cu anumite sechele, cer îngăduința să mă exprim așa, pentru totdeauna. Credeți că s-a luptat suficient sau s-a luptat, în general, pentru ca institutele de cercetare să rămână în cadrul Academiei de Științe? Dintotdeauna omul a luptat pentru ce îi aparține, pentru ce este al său, nu?
Am mai spus că admit că se greșește uneori. Dar în cazul „reformei” eu nu admit că a fost o greșeală. Consider că s-a procedat cu rea voință. Atât cei, la comanda cărora s-a efectuat „reforma”, cât și cei care au executat-o, n-au demonstrat scrupule. La toate examinările proiectului acestei „reforme” nu au fost susținători din rândurile membrilor academiei, ba mai mult, propunerile de trecere a institutelor în custodia MECC au fost vehement respinse cu argumente concludente atât la multiple emisiuni de radio și televiziune, cât si la ședințele de la Academie. Da, unii au luptat. Îmi amintesc că la întâlnirea cu prim-ministrul de atunci P.Filip și ministra M.Babuc, cei 25 de membri ai Academiei invitați au încercat foarte argumentat să demonstreze viciile reformei, dar fără rezultat. Numai două persoane nu s-au pronunțat explicit contra deciziilor. Însă în comunicatul de presă apărut peste câteva ore, opinia publică a fost dezinformată că academicienii susțin acea hotărâre. Spre regret, pe un site a apărut și părerea unui academician care, din considerente greu de conceput, susținea transferul institutelor din Academie. Se pare că astăzi a uitat pe ce poziție se situa.
Acum că bilanțurile politice parcă s-au făcut și toată lumea așteaptă schimbări responsabile în bine, în ciuda oricăror adversități, cum credeți, vor reveni institutele de cercetare sub umbrela firească a Academiei sau adevărul și dreptatea mai au mult până a se transforma într-o adevărată școală de înțelepciune?
Sunt sigur că se va ajunge cândva la normalitate. Dar se va pierde prea mult și din puținul potențial care a mai rămas în fostele institute academice. Un proiect de lege cu privire la modificarea Codului cu privire la știință și inovare propus de Academie a fost înregistrat la Parlament, însă, spre regret, a fost retras. Vremea trece și nu în folosul cercetării.
Contextul mă obligă să mai pun o întrebare roșie. Cu surprindere sau nu, am văzut că Ministerul Culturii a reușit să se desprindă din mastodontul MECC. Și asta grație unei adresări semnate de 400 de intelectuali, oameni de cultură, dar și de știință din țară. Știința a rămas împreună cu educația. Sunt mai uniți cei din cultură sau ar putea aceasta însemna că într-o perioadă proximă de timp institutele se vor putea regăsi din nou sub egida Academiei?
Problema nu constă în formarea unui minister al cercetării. Aceasta nu va rezolva problema mult mai profundă și acută a cercetării în Republica Moldova. Poate un prim pas ar fi revenirea institutelor în matca firească - Academia. Au mai existat exemple de decizii similare celor din 2017. Luați exemplul Academiei Române care numai după revoluția din 1989 a reușit sa-și recapete institutele ce fusese trecute de regim la diferite ministere. Însă s-a pierdut mult și din potențialul uman calificat, și din imobile, și din infrastructură. Spre fericire, lor le-a rămas masa critică, însă consecințele s-au resimțit un timp îndelungat.
În situația noastră dacă nu se iau măsuri adecvate (am în vedere o abordare sistemică a întregului lanț al proceselor educaționale și de cercetare ce prevede elaborarea cadrului legal dar și mecanismelor de implementare - hotărâri de guvern, regulamente) peste 4-5 ani institutele de la noi nu vor reuși să-și păstreze nici nucleele.
Anul acesta a fost unul aniversar pentru Academia de Științe a Moldovei (60 de ani) și pentru institutele de cercetare de tip academic (75 de ani). A fost pentru prima dată când aniversarea Academiei a fost marcată fără institute. Dvs sunteți și membru al Consiliului consultativ al AȘM și V-ați aflat în miezul evenimentelor. Cum a fost?
Un sentiment destul de confuz - mândria că s-au reușit realizări impresionante, dar și conștientizarea că suntem în declin care nu se vede cum poate fi oprit. Merită să menționăm
participarea activă a institutelor și cercetătorilor atât la organizarea sărbătorii, cât și cu prelegeri la ședințele în plen și simpozioane, organizarea de discuții, fapte ce denotă dorința de a fi în Academie și cu Academia.
Intenționat nu am enumerat treptele de ascendență, pentru că sunt menționate peste tot în CV-ul Dvs, cu prilejul aniversărilor, dar și cu alte ocazii. Am însă încă o întrebare roșie. De ce V-ați oprit la membru corespondent?
Un cercetător de la noi spunea că titlul de profesor se datorează meritelor persoanei în cauză, iar alegerea drept membru al Academiei depinde în mare măsură și de anumite circumstanțe. Să aduc un exemplu mai pe înțeles: mulți dintre clasicii literaturii universale nu au fost aleși membri ai academiilor naționale, dar, pe de altă parte, sunt multe nume de academicieni, spre exemplu, francezi sau ruși, în special din rândurile scriitorilor, pe care astăzi publicul larg nu-i cunoaște.
Observăm că tinerii se îndepărtează de cultura valorilor autentice? De ce credeți?
Mi se pare la Tacitus citisem că tineretul nu mai este cel de pe vremuri. A fost și va fi nemulțumirea celor vârstnici față de tineri. Este firesc. În societate se schimbă condițiile de viață, apar noi posibilități, noi modalități de a te manifesta. Se schimbă mentalitatea. S-au erodat valorile formate de secole. Majoritatea nu mai citește, sunt prea influențați de agresivitatea și cruzimea promovate în mass-media. Iar noile tehnologii le asigură accesibilitate la acestea începând de la o vârstă fragedă. Dar nu uităm că sunt și tineri pasionați care au un scop în viață, care citesc, vizitează muzeele, spectacolele. Poate sunt puțini, dar dânșii sunt și vor fi promotorii valorilor adevărate. Timpurile tulburi se vor termina.
Dumneavoastră aveți cui lăsa moștenirea acumulată de-a lungul anilor, pe toate dimensiunile vieții?
Unul din tinerii colegi într-o emisiune televizată la întrebarea, ce a învățat de la domnul profesor, a răspuns că a învățat să lucreze. Această afirmație m-a impresionat, sper că e sinceră, și o pot considera drept o apreciere cu care am dreptul să mă mândresc.
Având o formă clar conturată a experienței proprii de viață și de cunoaștere, înnobilată, aristocrată, ce teme de reflecție ați oferi celor care vin?
Un președinte american, mi se pare, spunea să nu aștepți ce îți va da țara - să te gândești ce poți face tu pentru ea. Mi-a plăcut, aș subscrie.
Ca un corolar al cunoașterii, care ar fi pentru Dvs forma superioară de identificare a frumuseții spirituale a ființei umane?
Sinceritatea, atașamentul față de activitatea practicată.
Sunteți o fire pe cât de sinceră, pe atât de discretă. Și totuși, pentru a întregi interviul nostru cu elemente mai puțin știute de cei care vor citi acest dialog, căci pentru această și se numește interviu, Vă rugăm să dați câte ceva din casă, în măsura în care o puteți face, adică, să ne spuneți cine sunt cei din spatele personalității Constantin Gaindric, cei cu care împărtășiți bucuriile și necazurile, cei care Vă sunt primii critici, dar și admiratori?
Familia: soția, cei doi fii și trei nepoți care constituie următoarea generație.
În curând veți marca opt decenii de viața, deși contraziceți cu certitudine calendarul. Cu ce gânduri, idei, strategii pățiți pragul octogenar?
Viața are farmec la orice vârstă dacă înțelegi, că fiecare vârstă are anumite posibilități, dar și limite.
Dacă nu e o taină, cum veți sărbători acest itinerar parcurs până aici?
În valul patru de pandemie voi respecta restricțiile impuse. Voi fi acasă cu familia.
Mulțumim.
