- Vizualizări: 89
Revista „Magazin istoric” din România a consemnat un eveniment științific de rezonanță, publicând în luna august 2024 articolul dr. prof. Magda Stavinschi, directorul Institutului Astronomic al Academiei Române în perioada (1990-2005), cu genericul „Un sfert de secol pentru o eclipsă”. Cercetătoarea ne amintește de eclipsa solară totală din 11 august 1999 care a putut fi observată din București și alte localități din România. Deși în fiecare an se produc cel puțin două eclipse de Soare, menționează autoarea, puține sunt cele totale și extrem de puține vizibile din același loc de pe Pământ. În secolul trecut, de la București au fost văzute două eclipse totale de Soare: la 15 februarie 1961 (prima după145 de ani!) și la 11 august 1999, la care ne-am referit. Următoarea va fi vizibilă de aici la 3 septembrie 2081. Dacă cea din 1961 a fost iarna și destul de dimineață pentru ca Soarele să fi fost sus pe cer, cea din 1999 a fost cu totul specială: ultima din mileniul al II-lea și singura care a avut maximul în țara noastră și încă în plină zi: la Ocnele Mari, lângă Râmnicu Vâlcea. A avut cei mai mulți observatori de până atunci.
Printre oaspeții de seamă prezenți la Observator în cadrul evenimentului au fost Emil Constantinescu, președintele României, James Rosapepe și Mircea Geoană, ambasadorii SUA în România, respectiv al României în SUA, Daniel Goldin, al nouălea și cel mai longeviv administrator NASA (1992 – 2001) – originar din România, Jean Paul Zahn, președintele Societății Astronomice Europene (1997 – 2001), Zadig Mouradian, astrofizician de origine română, specialist în observarea eclipselor. Celălalt specialist, președintele grupului de lucru al UAI pentru eclipse, Jay Pasachoff, a fost cu un grup în apropiere de Râmnicu Vâlcea, adică chiar unde era maximul eclipsei și unde a obținut fotografii excepționale. Jay Pasachoff a fost veteran a 75 de eclipse de Soare, din care 36 totale! La eclipsa solară totală din 11 august 1999, la particularitățile și unicitatea ei vom mai reveni.
În textul publicat dna Magda Stavinschi, prietena oamenilor de știință din Republica Moldova de circa trei decenii și, în special, ai celor de la Academia de Științe, a intercalat un alt eveniment de semnificație științifică, istorică, dar și pur umană pentru noi – la 13/25 septembrie 2024 se împlinesc 150 de ani de la nașterea unuia din cei mai mari astronomi români Nicolae Donici, născut la Chișinău (Petricani), Basarabia, membru fondator al Uniunii Astronomice Internaționale (UAI) în 1919 și membru de onoare al Academiei Române în 1922, fiind un adevărat recordman în observarea și studierea eclipselor. Datorită lui România a devenit membră a UAI. Acesta a fost și motivul pentru care, dna Magda Stavinschi i-a dedicat cartea „Nicolae Donitch, a pioneer of the International Astronomical Union” (Eikon, 2018) centenarului acestei Uniuni, singura monografie consacrată unui înaintaș al UAI. Acum 8 ani, cercetătoarea a mai publicat o carte în memoria lui Nicolae Donici, lichidând astfel unele „pete albe” din biografia mult pătimitului nostru pământean: în cadrul Salonului Internațional de Carte Bookfest, ediția a XXV-a (Chișinău, 31 august – 4 septembrie 2016), a avut lansarea așteptatei cărți „Astronomul Nicolae Donici. Enigme descifrate”.
Ce acțiuni au întreprins oamenii de știință cu privire la aniversarea de 150 de ani de la nașterea astronomului basarabean Nicolae Donici? Academia Română, Academia de Științe a Moldovei și Institutul Astronomic al Academiei Române – AIRA organizează în duplex la 11 septembrie 2024, în Aula Academiei Române și în Sala Azurie a Academiei de Științe a Moldovei, Simpozionul științific cu genericul „Nicolae Donici și astronomia pe meleaguri moldovene” ce preconizează să-i pună în valoare personalitatea științifică, opera și spiritul său profund umanistic. Materialele Simpozionului vor fi publicate în „Romanian Astronomical Journal”.
Este deja bine cunoscut că Nicolae Donici a construit un observator astronomic la Dubăsarii Vechi, pe malul drept al Nistrului, în 1908, anul în care a fost fondat și la București Observatorul Astronomic din Parcul „Carol I“, nucleul actualului Institut Astronomic al Academiei Române. La Dubăsari savantul a realizat cercetări astronomice, fiind recunoscut de comunitatea astronomică mondială. Pasiunea lui a fost Soarele. Autoarea articolului precizează că astronomul a observat 7 eclipse de Soare și 8 de Lună, nominalizându-le pe cele de Soare: 1900 – Elche (Spania), 1904 – Phnom-Penh (Cambodgia), 1905 – Alcala de Chisvert (Spania), 1912 – Ovar (Portugalia), 1914 – Feodosiya (Crimeea), 1932 – Massachusetts (SUA), 1936 – Ineboli (Turcia).
Eforturile lui Donici nu au rămas nerăsplătite, remarcă Magna Stavinschi. A fost ales membru al Societății Astronomice a Franței în 1897, apoi al Academiei Imperiale din St. Petersburg, membru de onoare și Doctor Honoris Causa al Institutului de Științe din Coimbra (Portugalia), al Astronomische Gesellschaft, al Uniunii Internaționale pentru Studii Solare și, nu în ultimul rând, membru fondator al Uniunii Astronomice Internaționale (UAI) în 1919 și membru de onoare al Academiei Române în 1922, la care deja ne-am referit.
Destinul lui Nicolae Donici a fost dramatic, așa cum a fost cel al locurilor unde s-a născut și a petrecut prima parte a vieții. Și-a părăsit laboratorul de la St. Petersburg imediat după Revoluția din februarie 1917, apoi pe cel de la Odessa în 1920, după invazia bolșevicilor, Observatorul de la Dubăsari în 1940, după ocuparea Basarabiei, și definitiv România în 1945.
În continuare, i s-a pierdut orice urmă. La plecare a hotărât să nu mai trimită nici o depeșă în țară ca să nu facă rău rudelor. Deși septuagenar, Observatorul de la Paris îl primește cu brațele deschise, iar Centrul Național de Cercetare Științifică al Franței (CNRS) semnează cu el anual contracte de cercetare. Câteodată și birocrația este bună, remarcă autoarea. Așa se face că arhivele franceze au păstrat toate documentele legate de Nicolae Donici și astfel ea a aflat nu numai ce a lucrat în ultimii ani ai vieții, dar și data, și locul unde a murit: într-o casă de bătrâni la Puget-Théniers, în sudul Franței, la 22 noiembrie 1960. Până la descoperirea actului de deces de dna Magda Stavinschi se credea că Nicolae Donici ar fi decedat în 1956, la vârsta de 82 de ani, fiind înhumat la Paris, Nizza sau la sudul Franței, unde a trăit în ultimii ani în sărăcie într-un azil de bătrâni. Un sfârșit dramatic pentru acest om și savant, dacă ne-am aminti de cele 3000 ha de pământ și păduri, alte proprietăți, inclusiv Observatorul său modern pentru acele timpuri de care a dispus dânsul până la ocuparea Basarabiei de sovietici.
Au trecut ani și ani, dar interesul pentru eclipsele solare a rămas neschimbat. Cercetătoarea Magda Stavinschi ne readuce în atmosfera Eclipsei de Soare totală de la București din 11 august 1999 cu oficiali din țară, numeroși astronauți de peste hotare, inclusiv cei pasionați de știință și lumea stelelor. Tot atunci, s-au prezentat în capitala României circa 100 de jurnaliști din toată lumea ca să reflecteze evenimentul de la fața locului. Chiar în ziua eclipsei, Luciano Pavarotti a concertat în Piața Constituției, din care n-a lipsit celebra canțonetă O sole mio.
Eclipsa a fost anunțată să dureze 2 m 23 s și să aibă maximul la ora 14:04:09. Când s-a lăsat întunericul în timpul totalității emoția a fost atât de mare, încât cei care transmiteau în direct evenimentul au amuțit. Șansa a fost ca Daniel Goldin, administratorul NASA, să explice celor din jurul său ce se întâmplă, astfel că vocea lui a fost auzită în engleză de toți cei care priveau eclipsa de la ecran de pe toate meridianele globului.
Reîntoarcerea luminii Soarelui a fost întâmpinată în aplauzele tuturor celor de față. A fost poate și dovada că după întuneric poate veni din nou lumina, meditează Magda Stavinschi. Se pare că eclipsa a fost urmărită de cel puțin 350 de milioane de oameni. Fiecare știa că a trăit un eveniment unic, pe care l-ar mai putea vedea cine știe când și unde de pe suprafața globului. Oricum, urmașii noștri îl vor mai aștepta în 2081, adică peste numai… 57 de ani, doar că maximul ei va fi în Golful Persic, dar va dura 5 m 33 s și se va vedea de pe o bandă mai largă de 247 km.
Chiar dacă rezultatele științifice vor fi deja depășite de tehnicile vremurilor ce vor veni, mai mult ca sigur emoția va fi aceeași, concluzionează autoarea articolului.
Tatiana ROTARU
P.S. În comunicat sunt folosite materiale din articolul doamnei Dr. Magda Stavinschi publicat în revista Magazin Istoric din luna august 2024.
