- Vizualizări: 382
Navigare necesse est!
Dl Victor Moraru, doctor habilitat în științe politice, profesor universitar, membru corespondent al AȘM (din 2017), în prezent vicepreședinte al Academiei de Științe a Moldovei (din 2019), conducător al Secției Științe Sociale, Economice, Umanistice și Arte a AȘM. Anterior a fost director al Institutului Integrare Europeană și Științe Politice al AȘM (2010-2013), academician coordonator al Secției de Științe Sociale și Economice a AȘM (2013-2018). A activat și în calitate de decan al Facultății de Jurnalism și Științe ale Comunicării la Universitatea de Stat din Moldova (1992-2004). A exercitat și alte funcții de răspundere. S-a afirmat ca expert în domeniile: științe politice, sociologie, mass-media, relațiile internaționale. A publicat circa 500 de lucrări științifice, a pregătit 15 doctori și doctori habilitați în științe.
T.R.: Mult stimate dle profesor Victor Moraru! Studiindu-vă biografia, am ajuns la o concluzie că ați fost un favorit al sorții. V-ați născut într-o familie de intelectuali, ați avut toate condițiile de a vă dezvolta personalitatea. Iar în școala din satul Văsieni, raionul Hâncești, în care ați învățat, ați devenit o celebritate încă din adolescență. Cum este să trăiești o asemenea stare?
Prof. V.M.: Stimată Dna Tatiana Rotaru, suntem ambii de formație jurnaliști și cunoaștem: chiar prima întrebare a unui interviu determină tonalitatea și accentele de bază ale textului. În cazul nostru, mi-ați stimulat atât procesul de evocare a unor amintiri strict personale, deci unice, cât și reflecțiile generalizate asupra unei experiențe, ilustrate de circumstanțe concrete.
Am venit pe lume la 7 august 1953, în anul în care a murit Stalin, deci, prima etapă a copilăriei – ne dăm acum seama – s-a derulat în anii unui anumit dezgheț politico-ideologic. Printre altele, aceasta a însemnat și posibilitatea unei reveniri, fie și convenționale, la reperele spiritualității românești. Mă refer aici la oportunitatea, care a existat câțiva ani, de abonare în Republica Moldova a publicațiilor periodice din România. Astfel, poștașul ne aducea, de rând cu „Scânteia”, obligatorie, dacă se făcea abonamentul, alte câteva ziare și reviste, inclusiv, „Arici pogonici”. Respectiv, abecedarul meu, la vârsta de cinci ani, când am început să citesc, a devenit această revistă.
Cât privește anii de școală, au fost marcați de o sete a cunoștințelor, de aspirația descoperirii lumii. Părinții mei, așa cum ați remarcat, făceau parte din categoria de oameni ai muncii intelectuale în prima generație. Prin curaj, ambiție, insistență, chiar și în acele condiții, făceau față misiunii asumate, încercând să fie responsabili și promotori ai valorilor umane. Cred că de la tata am deprins știința empatiei, omeniei, și a înțelegerii lucrurilor, manifestată în activitatea lui profesională. De la mama, consider, am învățat pledoaria pentru frumos, manifestată, de exemplu, în activitatea ei pedagogică, atunci când prin anii 1966-1967 organizase pentru elevii claselor superioare un cenaclu extrașcolar „Arta frumosului”, un club de discuții prin care erau promovate marile valori ale artei plastice din muzeele lumii, ale artei clasice muzicale. Eram martor al pregătirilor pentru aceste întruniri, participam și eu la ele. Le sunt recunoscător părinților pentru că mi-au susținut sentimentul curiozității, mi-au stimulat acumularea de cunoștințe, mi-au respectat dreptul la părere, mi-au asigurat deplina libertate a gândirii critice. Poate să pară curios, dar diminețile, înainte de a merge la școală, luând micul dejun, când eram în clasele superioare, ascultam emisiunile „Europei Libere,” editorialele lui Noel Bernard. Iar temele pentru acasă le pregăteam cu televizorul deschis. Eram, astfel, orientat de mic spre informare, dispus să descifrez evenimentele, să le plasez într-un context mai larg.
Prin clasa a șasea mă determinasem deja, ce vreau să fiu în viață: mă ademenea jurnalismul. Părinții abonau multe publicații periodice și nu aveam răbdare să aștept poștașul – urmăream când trece prin fața casei mașina poștei, și mă duceam să preiau corespondența direct la oficiul poștal, să savurez mai repede clipele de lectură.
Mi-am făcut o obișnuință să fac decupări din paginile presei să le sistematizez în mape, așa cum se face azi în Internet. Atunci însă îmi formam mape întregi cu decupări la diverse teme și subteme, gen reportaje reușite (după părerea mea), creația jurnaliștilor notorii, problematici ale presei, istoria literaturii... Din 1966 eram abonat la revista unională „Jurnalist”, seria nouă a căreia a început să apară (am abonat-o timp de mai mulți ani). Tot în 1966 am purces la „editarea” unei reviste manuscrise (într-un singur exemplar, firește. Mai multe numere le mai păstrez în arhiva personală) a familiei cu titlul „Viața” și cu motto-ul din Francis Bacon „Cunoașterea înseamnă putere”. Editori, autori, editorialiști, designeri eram eu și fratele mai mic. Publicam în revista noastră știri, relatări ale evenimentelor, interviuri cu membrii familiei, dar și reportaje de la competiții sportive, versuri, aveam și rubrica „Impresii de călătorie”... Era un fel de acțiune de „orientare profesională”, timpurie, dar eficientă. Era o motivare, o ambiție, și s-a dovedit a fi destul de constructivă.
Astfel, universul copilăriei reale devenea tot mai mult dominat de universul virtual, exprimat de presă și televiziune. Acesta a fost contextul în care m-am format, pe lângă viața școlară de o intensitate amplă, cu TVC-uri, serate, întruniri, concursuri, competiții...
Consider azi, important, faptul că părinții m-au susținut în aspirațiile mele și au știut să sprijine dezvoltarea potențialului copilului, atât prin exemplul propriu, cât și prin acordarea libertății de a acționa și chiar a decide, prin susținerea spiritului de căutare și găsire a propriului „eu”.
T.R.: Dle profesor se vorbește că ați fost și șotios în anii de școală. În 1970, Uniunea Jurnaliștilor din Moldova, împreună cu redacțiile ziarelor republicane „Moldova socialistă“, „Tinerimea Moldovei“ și Catedra de jurnalism a Universității de Stat din Chișinău, au organizat un concurs de creație pentru absolvenții școlilor medii din republică, doritori de a deveni studenți la Secția de jurnalistică a Universității. Fiind încă elev, cum ați reușit să vă strecurați la acel concurs al absolvenților?
Prof. V.M.: A fost una din multele întâmplări, care îmi alimentau aspirațiile. Aflând despre concurs, am făcut abstracție de faptul că era anunțat pentru absolvenți. Adică, plafonul ambițiilor era destul de înalt. Am vrut să particip, și nu am specificat detalii. Am scris și am expediat la concurs, îmi amintesc, un eseu, în care am inventat întâlnirea și discuția cu a zecea muză – „Jurnalistica” (informația, vehiculată în literatură, se referea la nouă muze - protectoare ale artelor și științelor – Clio, Melpomene, Terpsihora, Euterpe... Am lansat ideea că ar avea drept la existență și cea de a zecea muză, cea a jurnalismului). Cam exagerat, dar am fost inspirat. Mă pasiona atunci mitologia – comandasem prin „Cartea prin poștă” un dicționar superb de mitologie antică și l-am citit din scoarță în scoarță. Probabil, impresiile recenzenților au fost favorabile, originalitatea și conținutul eseului au fost apreciate, și am fost invitat la etapa finală, participând în cadrul ei. Astfel, am avut posibilitatea să-i cunosc pe viitorii mei profesori de jurnalism – Dumitru Coval, Mihail Grinberg, Procopie Cravțov, dar și pe mulți din viitorii colegi. Studentele care asistau concursul, colegele dvs., Dna Rotaru, au aflat despre impostură și m-au pârât. Astfel, am fost coborât de pe Olimp. Dar a fost o experiență foarte reușită și memorabilă, și, într-un fel, haioasă.
De altfel, aveam deja un background destul de impunător – nu este modest, dar trebuie s-o spun: fiind elev în clasa a opta, a noua și a zecea – consecutiv – am fost învingător la trei olimpiade republicane la limbă și literatură, câștigasem și olimpiada republicană televizată la literatură (axată pe cunoașterea creației lui Dimitrie Cantemir, Mihai Eminescu, Ion Creangă, Ion Druță și Andrei Lupan), am câștigat în 1970 locul întâi și la olimpiada republicană televizată la istorie, tot în 1970 am luat premiul întâi la concursul republican al tinerilor poeți (căci pe la 16 ani îmi încercasem forțele pâna și în poezie, cu primele publicații în „Tinerimea Moldovei”, cicluri de versuri în paginile săptămânalului „Cultura”, în „Viața Satului”. Mergeam la consultații la Uniunea Scriitorilor, la tutorii tinerilor aspiranți în ale poeziei Grigore Vieru, Spiridon Vangheli, Mihai Cimpoi...). Nu toate începuturile au avut continuare: am abandonat, după un an de studii, școala de matematică prin corespondență a Universității „M. V. Lomonosov” din Moscova, am renunțat la domeniul știința istoriei, optând pentru „istoria contemporaneității”, m-am depărtat, în anii studenției, de poezie (nu definitiv, ci doar în sensul de a scrie și de a publica versuri). Am rămas atunci cu consecvență fidel doar Muzei jurnalismului.
T.R.: Cine v-au fost prietenii de generație? I-ați întâlnit la concursuri, olimpiade?
Prof. V.M.: În anul 1971, când m-am înscris la facultatea râvnită, am întâlnit aici mulți din cei pe care i-am cunoscut la concursurile și olimpiadele la care am participat sau îi cunoșteam deja prin ceea ce au publicat în presa periodică. Astăzi sunt nume de rezonanță: Vlad Pohilă, Valeriu și Larisa Pleșco (Turea), Vlad Olărescu, Haralambie Moraru, Leo Botnaru, Mihai Lescu, Viorel Mihail, Dinu Mihail, Cezaria Vasilache, Liviu Belîi, Ion Proca, Silvia Condrațchi (Ghelețchi), Constantin Marin, Valeriu Volontir și atâția alții. Am avut impresii de neuitat din comunicarea cotidiană cu ei, am avut multe de învățat de la cei din promoțiile superioare.
Am avut o viață intensă la facultate, începând cu redactarea gazetei de perete, ale cărei pagini, semnate de cele mai celebre nume în devenire erau înșirate pe tot întinsul coridorului imens. Treptat, însă, totul s-a concentrat la activitate profesională reală. Am devenit, din 1972, „răsfățatul” săptămânalului „Cultura”, care întrunea pe atunci în echipa sa cele mai luminate și necompromise (nu cred că greșesc) minți ale jurnalismului. Victor Teleucă, marele și neîntrecutul poet și redactor-șef m-a luat sub aripă și a contribuit enorm, în acei ani, la creșterea mea profesională. Munceam cu plăcere în această publicație de prestigiu, dar și cu sentimentul satisfacției personale extreme, având atitudine de mare respect pentru acești maeștri (mătres) ai jurnalismului ca Victor Teleucă, Constantin Andreev, Zenon Reaboșapca, Chiril Vaculovschi, Iulian Nicuță, Serafim Belicov, Ion Țâbuleac..., pe care-i apreciez infinit.
Și aici, Dna Rotaru, este real să mă considerați „favorit al sorții”, pentru că destinul mi-a oferit privilegiul cunoașterii unor oameni superbi, în fața cărora și în fața memoriei luminoase a cărora, mă închin.
Și în cadrul altor situații am avut parte de o bucurie a comunicării, fapt care mă stimulează să efectuez totuși în viitor un proiect editorial pe care-l numesc „Cronologie sentimentală”, pentru a-i evoca, cu deplină recunoștință, pe acei oameni care au avut un rol de far pentru navigarea mea prin oceanul vieții.
T.R.: E o idee superbă și titlul îmi place, vă urez succese la realizarea acestui proiect! Să depănăm în continuare firul vieții. Ați obținut licență în Jurnalism şi Filologie (1971–1976, diplomă cu mențiune) la Universitatea de Stat din Chișinău. Și până la urmă ați avut o dilemă în alegerea specialității: jurnalism sau cercetare? A fost greu? N-ați regretat?
Prof. V.M.: De fiecare dată, când în viața mea se producea manifestarea unei dileme, apărea o forță invizibilă, care îmi îndrepta pasul pe drumul ce mai târziu se dovedea a fi cel corect (sau, cel puțin, așa-l interpretam eu). Așa s-a întâmplat și la finalul studiilor universitare, când la repartizare am avut mai multe invitații pentru a fi angajat. Am ales, totuși, calea cercetării, în cadrul Academiei de Științe a Moldovei.
Nu că nu mi-ar fi plăcută activitatea jurnalistică – Casa Presei mă acceptase necondiționat, mă simțeam destul de bine în mediul profesional, obținusem deja abilități practice necesare, am asimilat responsabilitățile meseriei. Am avut premisele necesare pentru creștere. Și totuși, prevalat intuiția. Înțelegeam că circumstanțele nu erau favorabile, conștientizasem deja gradul de stagnare a societății, care se reflecta și în activitatea instituțiilor, implicit și în activitatea presei. Reprezentarea ideală a activității jurnalistice pe care mi-am format-o nu mai coincidea cu realitățile vieții. Deriva jurnalismului (cu inerentele excepții, dar foarte puține) lua tot mai mult o direcție pe care nu o puteam accepta.
În schimb, activitatea de cercetare, consideram, îmi va oferi, cel puțin, mai multă independență a gândirii și a acțiunii, va reduce tensiunile și frământările cotidiene, va extinde câmpul de manevră. În plus, activitatea practică mi-a dezvăluit unele probleme de creație, propunerea soluțiilor la care era imperativă și tocmai ținând cont de experiența pe care am acumulat-o, mă puteam include în această activitate.
Zarurile au fost aruncate. A început o nouă etapă în activitatea mea, subordonată acum, definitiv și, așa cum s-a dovedit, ireversibil, cercetării. Acesta a fost contextul unei deveniri, treptele care m-au adus în universul propriu-zis al științei. M-ați ajutat, Dna Rotaru, să restabilesc, poate prea amănunțit, paginile biografiei, dar sper că relatarea lor a fost utilă, demonstrând caracterul complex al căii ce duce spre cunoaștere temeinică a legităților dezvoltării sociale, depășind și neadmițând superficialitatea. Procesul căutărilor n-a fost abandonat, doar că din acel moment era să fie văzut prin altă prismă.
T.R.: Și totuși, până la urmă, ce a însemnat pentru dl Victor Moraru Academia de Științe ca centru avansat de cercetare și ca potențial intelectual?
Prof. V.M.: A însemnat (și continuă să însemne și azi) un spațiu suprem al cunoașterii, al culturii și artei, al valorilor, o perspectivă, proiectată dincolo de orizont. Poate, sunt cuvinte tari, dar ele exprimă percepția mea a spiritului academic. Academia reprezintă un atribut fundamental al unei țări, exprimat prin, așa cum este calificată, de exemplu, Academia Română, „simbol al spiritualității, forum al consacrării, spațiu al cercetării fundamentale”.
Academia noastră a însemnat pentru mine, atunci, în 1976, când am venit la AȘM, nu doar Institutul de Limbă și Literatură al Academiei, dar în primul rând, cercetătorii care activau în cadrul lui, o constelație, de-a dreptul, de oameni ai cărții, competenți, profunzi, echilibrați și dăruiți plenar rostului pe care și l-au asumat – aprofundarea cunoașterii. Voi invoca doar câteva nume, deși s-ar cuveni să-i amintesc pe toți cei pe care i-am cunoscut aici: Simion Cibotaru, Silviu Berejan, Vasile Coroban, Haralambie Corbu, Constantin Popovici, Alexandru Dârul, Mihai Dolgan, Nicolae Bilețchi, Anatol Gavrilov, Argentina Cupcea-Josu, Andrei Țurcanu, Ana Bantoș, Anatol Eremia, Grigore Botezatu, Anton Borș, Efim Levit, Mark Gabinschi, Maria Cosniceanu, Vasile Ciocanu, Maria Lungu, Vasile Badiu, Eliza Botezatu ... Aici mi-am făcut studiile avansate, am identificat tema tezei, am efectuat cercetările într-un domeniu nou – publicistica artistică din Republica Moldova, am susținut teza, am publicat prima carte, am fost avansat la funcția de secretar științific al Institutului. Din nou, au fost ani de acumulare, de pătrundere insistentă a diverselor aspecte ale tematicii complexe, de stabilire a noilor obiective.
T.R.: Din câte cunoaștem, n-ați abandonat totalmente jurnalismul. Ați fost decan la Facultatea de Jurnalism și Științe ale Comunicării (1992-2004), apoi director al Institutului Mass-Media (2004-2010) din cadrul Universității Libere Internaționale din Moldova. Cum ați reușit să îmbinați cercetarea cu jurnalismul?
Prof. V.M.: Din 1986 am activat la Facultatea de jurnalism a Universității de Stat din Moldova, în calitate de conferențiar universitar, apoi de decan. M-am consacrat pe deplin acestei activități, încercând să asigur continuitatea tradițiilor înrădăcinate, iar pe parcurs – să contribui la fortificarea facultății, la găsirea noilor posibilități de racordare a activităților colectivului la exigențele transformărilor majore care au cuprins societatea.
În multe privințe am reușit, cred, să promovez acele acțiuni care au plasat facultatea pe un loc merituos în universitate, i-au imprimat o imagine favorabilă. Este evident că mi-am pus drept sarcină și antrenarea mai pronunțată a colegilor în activitatea de cercetare. Drept dovadă a reușitei au fost elaborarea unor studii și monografii, culegerilor de articole științifice, lansarea unor noi serii de publicații, susținerea de teze de doctor și doctor habilitat. În același spirit am activat și în cadrul Universității Libere Internaționale din Moldova, fiind în permanență ghidat de gândul că cercetarea științifică în activitatea universitară nu este o componentă secundară, ci una de prim rang.
T.R.: Până la urmă, toate drumurile duc... la Roma sau spre Madrid?
Prof. V.M.: La Roma, Madrid, Paris, dar și București, Iași, Maastricht, Bruxelles, Milano sau Quebec... Mă bucur că am argumente pentru a mă considera promotor al internaționalizării științei, al sporirii vizibilității internaționale a științei autohtone. Am folosit, cred, orice oportunitate pentru participarea colectivelor, în care am activat, la diferite concursuri, competiții de granturi, proiecte, programe internaționale. De multe ori mi-a reușit.
Da, Italia primează în această listă, și nu este întâmplător acest lucru. Tocmai Italia a devenit destinația primului meu sejur științific peste hotare. A contat și subiectul ales pentru cercetare – mass-media versus politica (peste câțiva ani sintagma urma să devină titlul celei mai citate monografii ale mele, apărute în anul 2001. Tocmai particularitățile activității mass-mediei în condițiile unui proces politic extrem de bulversat îmi propuneam să examinez, în baza exemplului italian și nu numai, parcă intuind ceea ce va fi important aproape imediat pentru realitățile noastre.
Astfel, în decembrie 1988 începea o nouă filă a activității științifice, desfășurate de acum înainte în contextul italian. Eram printre primii cercetători din domeniul științelor sociale acceptați pentru a merge pentru un an în Italia. Mi-a fost desemnat în calitate de tutore notoriul politolog Domenico Fisichella (mai târziu, timp de zece ani a fost vicepreședinte al Senatului Republicii Italiene; a propos, este discipolul celebrului Giovanni Sartori. Am tradus, mai târziu, în 2007, din limba italiană în limba română cea mai importantă lucrare a prof. Fisichella „Știința politică: probleme concepte, teorii”, propunând-o spre publicare la editura ieșeană „Polirom”. Astăzi această lucrare figurează în lista literaturii recomandate spre studiere la mai toate universitățile românești). Am conlucrat foarte bine, a fost o relație exemplară dintre un tutore și discipol. Relația acesta a continuat și s-a dezvoltat, așa cum s-au dezvoltat pe parcurs toate relațiile mele științifico-universitare cu Italia. Nu mă voi aprofunda aici în detaliile acestei colaborări, reflectate în publicațiile apărute atunci când mi-a fost acordat, în 2015, de Președintele Italiei, Ordinul „Steaua Italiei” în grad de Cavaler. Voi remarca doar că: a) stagiul în Italia a însemnat pentru mine o reformatare a itinerarului științific, producându-se cotitura mea definitivă spre sfera științei politice, și b) am căutat pe toate căile să fortific această legătură stabilită în 1988-1989, încercând să contribui la antrenarea a cât mai mulți cercetători științifici și cadre didactice universitare în dezvoltarea relațiilor științifice moldo-italiene. Așa s-a întâmplat, de exemplu, în cazul primului în republică proiect din cadrul Programului „Tempus” (1994-1998), pe care l-am coordonat (implementat de consorțiul constituit din Universitățile „La Sapienza” din Roma, „Complutense” din Madrid și universitatea din Chișinău). În cadrul proiectului, au fost, de fapt, puse bazele cooperării internaționale universitar-academice europene, efectuate de-a lungul anilor în diverse forme și modalități: granturi și stagii individuale, proiecte instituționale, proiecte comune, elaborare de studii și monografii, organizare de simpozioane și conferințe etc. Practica acumulată a fost extinsă și asupra cooperării cu alte țări europene, dar și din SUA și Canada.
Colaborarea internațională a oferit și oportunitatea unei clarificări și aprofundări în domeniul interpretării politologice a realităților social-politice, în navigarea sigură prin labirinturile politicii contemporane, uneori dezvăluind astfel de răspunsuri la întrebările actuale, care nici nu pot fi comunicate (din cauza inconvenienței lor pentru starea spirituală a societății) unui auditoriu de masă. Atât pentru mine personal, cât și pentru mai mulți colegi de ai mei, drumurile care duc la Roma s-au dovedit a fi benefice și deschizătoare de noi orizonturi.
T.R.: Care a fost motivația revenirii Dvs. la Academia de Științe a Moldovei. Cum ați caracteriza această perioadă de activitate a Dvs., cu atât mai mult că marcați și o dată remarcabilă din viață – aniversarea a 70-a.
Prof. V.M.: În 2010, a fost anunțat concursul pentru funcția vacantă de director al Institutului Integrare Europeană și Științe Politice al AȘM. Am decis să particip, cu atât mai mult că propuneri de revenire la Academie, în administrarea științei, au fost și înainte. Preluând, în urma desfășurării concursului, funcția de director (în anii 2010-2013), am întâlnit aici oameni de mare valoare cu care a fost o onoare să conlucrez la edificarea cunoașterii științifice.
Cât privește evoluția Academiei în acești ani, aș zice că este un subiect aparte, care merită o abordare specială, și o platformă mult mai extinsă pentru a clarifica neclarificabilul care i s-a întâmplat. Astăzi, la Academie, ritmul vieții științifice a fost dereglat ca rezultat al unei reforme eșuate, ce durează de câțiva ani. Dar aceasta e deja o altă temă de discuție și nu se încadrează într-un material aniversar.
M-am pronunțat, ori de câte ori a fost oportun, susținând omul de știință și apreciind atât de rara vocație de savant, proprie celor din mediul academic, subliniind stringenta necesitate de a identifica acele căi care i-ar asigura științei condiții adecvate pentru dezvoltare, pentru îndeplinirea misiunii fundamentale de a funcționa plenar în serviciul societății. La acești 70 de ani ai mei, prin urmare, bilanțul nu poate fi decât unul preliminar, în cadrul acestei societăți, bântuite de probleme existențiale.
Navigare necesse est!
– Familia dlui profesor Victor Moraru în ce componență se prezintă astăzi? Unde vă locuiesc copiii, nepoții?
Prof. V.M.: Făcând un bilanț al activității mele pe parcursul deceniilor, mi-am dat seama că nicio realizare nu ar fi fost posibilă fără susținerea familiei. Am fost mereu înțeles și sprijinit în toate. Am o familie frumoasă în care a dominat întotdeauna și domină înțelegerea, respectul reciproc, dragostea și echilibrul sufletesc.
Soția Silvia, este conferențiar universitar, doctor în filologie franceză. Suntem împreună de 45 de ani, timp marcat de bucurii împărtășite, de momente frumoase ale vieții, petrecute în comun, alături de fiicele noastre, Tatiana și Diana, care, la rândul lor, ne-au dăruit patru nepoți minunați: Dorian, Amelia, Loredana și Otilia. Tatiana este stabilită în Vancouver, Canada, iar Diana – în București, România. Însă oriunde s-ar afla, pentru noi este important ca familiile lor să se simtă bine, să-și realizeze potențialul, iar noi să ne bucurăm de împlinirile lor.
N-aș exagera deloc, dacă aș spune că mă mândresc cu familia mea și că-i port recunoștință pentru toate, și că am cunoscut prin ea valorile cele mai autentice ale vieții!
T.R.: Excelentă apreciere! Dle membru corespondent Victor Moraru, am avut onoarea, pe parcursul unui an și cinci luni, să activez în vecinătate cu biroul Dvs. de la etajul trei al Academiei de Științe, să vă văd muncind, bucurându-vă sau întristându-vă, căci așa e viața cu bune, cu rele. Astăzi, de ziua Dvs., vă urez sănătate, pace și liniște, realizări importante fie în cercetare sau în jurnalism, în pregătirea cadrelor de înaltă calificație care să perpetue lucrurile frumoase ale generațiilor anterioare. La mulți ani fericiți și pe deplin împliniți! Să vă trăiască și să vă bucure frumoasa familie!
Tatiana ROTARU
