Eugen DOGA: „Scena pentru mine e ca o biserică care mă atrage, la care merg ca la spovedanie” Interviu, în exclusivitate, realizat de Eugenia Tofan, AȘM

01.03.2022
Vizitatori unici: 610

Eugen DOGA: „Îmi place Lumea, îmi plac Oamenii ei, îmi place Viața, chiar așa cum este ea, anevoioasă și cu multe semne de întrebare. Îmi place starea de a fi mereu îndrăgostit de tot frumosul ce mă înconjoară și pe care-l caut”

 

Mergând după Soare, Maestrul Eugen DOGA, cartea de vizită a țării și neamului nostru, și-a urmat viața în pași de lumină și astăzi, 1 Martie, celebrul artist deschide ușa celei de-a 85-a primăveri a vieții sale cu chipul luminos, în haina nobleței divine, intrând în elita virtuoșilor ca un dar providențial binecuvântat în dimensiunea unui patrimoniu spiritual al țării, dar și a unei personalități universale. 

Anul trecut în această zi, vorbeam de un 1 martie fără lege, în contextul pandemiei de un an, care ne furase bucuria de a-l sărbători cum s-ar fi cuvenit pe compozitorul academician Eugen Doga. În acest an, când ne gândeam și chiar speram să-l sărbătorim frumos, pentru că a ajuns cu bine, după atâta covid, la cel de-al 85-lea anotimp al său, suntem puși în fața altei drame și nenorociri. Nu vom dezvolta subiectul. Vom spune doar că între acești doi ani de pandemie și un început de război, își mai face loc câte o rază de lumină și câte un strop de bucurie. Ce-am fi, dacă nu ne-am putea bucura, ce-am fi, dacă nu am avea lumină…?

Răspuns ni-l poate oferi tot el, Omul-Soare și tot el Omul-Lumină Eugen Doga. Acum, câteva zile au apărut două volume din ciclul „Eugen Doga Mergand după soare”, intitulate „Dimensiunea unui dar providenţial” si Albumul omagial „Contemporani cu eternitatea”, editate de Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România și care descriu cronologic cele mai importante spectacole ale artistului, dar și detalii impresionante despre felul în care au fost organizate, suținute și reflectate acestea în diferite țări. O bucurie nesimulată îi însoțea chipul maestrului Doga când a luat cărțile în mână, o bucurie firească și pentru cei care îi apreciază creația compozitorului, dar și pentru cei care l-au îndrăgit, pur și simplu, ca Om.

 

Actualul context în care fierbem și ne frământăm cu toții, a scos în evidență, poate mai pregnant ca oricând, nevoia de a fi noi înșine, poate mai eficienți, poate mai pragmatici, poate mai principiali, dar poate și mai buni. De aceea, valențele pe care ne-am dorit să le conferim acestei zile mai speciale în viața artistului Eugen Doga, să fie cumva legate de anumite momente de reflecție, păstrând ca reper nu doar activitatea, dar și prezența în viețile noastre a unei mari personalități, a unui mare nume, care a coincis cu parcursul vieții unui Om.

 

Acum, fugim de vremuri, dorind să ne adăpostim într-un univers interior al spiritului. Și acest adăpost ni-l oferă, cu un surâs frumos și cald, un Om, o personalitate, un artist, o fiinţă al cărei spirit pare infatigabil - Eugen Doga, dovadă fiind prezența lui printre noi, oamenii, învățându-ne să digerâm cultura la propriu. Artistul, care a investit constant în pasiunea sa pentru muzică, în pasiunea pentru cultură, în acest 1 Martie, se apropie de o venerabilă aniversare, iar aceasta ar însemna că maestrul Eugen Doga și astăzi va emana pentru noi particule de ordin spiritual, în vâltoarea acestor vremuri de încercări pe care le traversăm. 

Artistul și-a dus pasiunea pentru muzică până la pragul unei performanțe de rar rafinament, impresionându-ne mereu prin creația sa, dar și prin dorința de a ne uni în jurul frumosului, trăirilor, simțirilor sublime și înălțătoare în ciuda oricăror dezbinări. Își depășește decepțiile când vede chipurile luminoase ale oamenilor care vin la spectacole, iar detaliul care îl singularizează este acea undă de sfătoșenie de după spectacole, cu spectatorul său, acele expresii așezate cu un ton de blândețe care străbat deopotrivă cu muzica, inimile oamenilor de peste tot unde merge. Prin talentul său, Eugen Doga ne-a făcut cunoscuți lumii întregi, iar harul pe care l-a primit de la Dumnezeu l-a împărtășit cu generozitate și nouă, lăsându-ne drept moștenire un tezaur de neprețuit. Astăzi „numele Eugen Doga ne apare ca un pașaport spre lumină”, după cum, nemaiîntâlnit de frumos și sublim, a spus  scriitorul Firiță Carp despre celebrul artist.

Când maestrul apare în scenă, avem în față un nobil, un aristocrat al zilelor noastre care vine cu un aplomb spiritual ce uluiește cu aceeași intensitate la fiecare apariție a sa. Mai nou, i-am descoperit talentul și aplecarea către scriere, o pasiune care s-a dovedit a fi la fel de vibrantă și provocatoare. Impresionează luxurianţa erudiţiei, iar dorință de a fi mereu în laboratorul de creație nu cunoaște întreruperi, realitate ce denotă un efort neomenesc de voință.

 

Deși nu totdeauna își dorește să ocolească răbufnirile temperamentale, accentele contextuale în care se exprimă artistul și le dorește a fi prielnice unor schimbări în bine, atât în ceea ce se întâmplă în țară, cât și în sufletele și viețile oamenilor. De ce? Pentru că îi pasă. Pentru că este un Om al Poporului, pentru că este un Om pentru Oameni. Iar pentru aceasta nu are nevoie să cultive expresii tari sau să ofere senzaţii tăioase.

 

Maestrul Eugen Doga pășește pragul unei noi aniversări, iar noi îi dorim La Mulți Ani și ce de-a 85-a primăvară să-l găsească în inspirație creativă și în sănătate bună pentru el și familia sa. Să fie și în continuare acel spirit unificator prin cultură, cu același îndemn la bunătate, la trezirea noastră spirituală ca un reper de neînlocuit al sufletelor noastre chinuite. Oare conștientizăm cât de bogați suntem că „.acest copil de geniu venit de la Mocra în lumea muzicii” a venit ca o binecuvântare pentru noi și acest neam...?

 

Vă invităm să urmăriți un interviu-eveniment, din care veți afla, cum a trecut maestrul Eugen Doga prin pandemie, covid repetat, cum și-a strigat disperarea și dacă a făcut-o, ce a făcut în pandemie, cum s-a descurcat, care sunt bucuriile, durerile și tristețile maestrului, cum reușește să-și păstreze oriunde firescul, care sunt „tăișurile” celebrității, dacă sunt, ce regretă, ce îi lipsește cel mai mult, ce probleme de conștiință și demnitate abordează, ce momente îl sensibilizează. Dincolo de toate vom vedea felul de a trata cu umorul său fin multe realități, dar și multe alte dezvăluiri, pe care le face în premieră, aici, în acest interviu.

 

O consemnare de

Eugenia Tofan

 

……….

 

Trăim doi ani de foc, cu frici interioare, stresuri, lipsuri, restricții de tot felul. Oamenii de cultură au avut de suferit nu doar material, dar și spiritual, or spiritul, ca modelator al forului interior, s-a manifestat ca singurul mijloc de expresie și supraviețuire în aceste grele timpuri. Maestre, cum V-ați strigat disperarea în acești doi ani sau care au fost reperele care V-au ținut?

-Știi că nu prea am strigat. Și apoi cui să-i strigi? Și la primul Covid și la al doilea am înțeles, că să mă adresez numai către sinele care nu-l mai afectează atât de ușor nici un Covid. Mi-am descătușat pieptul și cu pauze pentru relaxare, fiindcă puterile mă cam trădau, lucram. Este un medicament perfect, mai ales atunci când e însoțit de buni doctori care m-au ajutat.

 

În una din discuțiile noastre la telefon mi-ați spus că, deși Vă apasă enorm această izolare și lipsă de comunicare și toate celelalte interdicții impuse, totuși, sunteți prins într-o grămadă de activități. Cu ce anume s-a ocupat compozitorul Eugen Doga, obișnuit mai mult cu spectacole, întâlniri cu publicul, înregistrări…?

-Publicul este pentru mine cel cu care imaginar discut, trăiesc simțirile lui care adesea sunt și ale mele. Scena pentru mine e ca o biserică care mă atrage, la care merg ca la spovedanie, unde-mi văd toate păcatele și găsesc noile forțe pentru a le evita. Deci, este o purificare a sufletului. Fără scenă, fără public, fără muzică eu nu mă pot simți liniștit și împăcat. Și apoi, despre care izolare m-aș contrazice eu, vorbim? Creatorul își creează lumea sa în care-și petrece viața de creație. Acolo se găsesc eroii lui buni și nu prea buni, lumea frumoasă și nu prea. Acolo se creează dispoziții, stări sufletești care emană energii capabile să-l ducă în lumea nemărginirii emoționale. Și totuși vrei, nu vrei, ești prizonierul acestei lumi create de tine.

 

Maestre, știu că un mare vis al Dumneavoastră a fost de a pune pe note muzicale povestea de dragoste dintre Mihai Eminescu și Veronica Micle. Din fericire, ați reușit, poate parțial, nu știm, să Vă realizați acest vis, editând două volume „Dialogurile dragostei”, pe versurile „iubiților Dumneavoastră geniali poeți”. Ați lucrat, intens, adesea peste puterile posibilului, la „Dialogurile dragostei”, urmându-Vă visul care ar întregi cumva dragostea Dumneavoastră pentru creația celor doi înveșniciți. În 2020, când tocmai se declanșa marea nenorocire a secolului, a apărut volumul II, care a venit ca o tămăduire a sufletului, exprimându-vă speranța în curând va apare și volumul III. Pe când să ne așteptam?

-E aproape de finalizare acest al treilea volum. Sper că îl voi vedea în curând. Poate că și cu sosirea mărțișoarelor ori a „florilor albastre”, răsădite în grădina poetică a lui Eminescu. Nu cred că cu aceasta se va termina, fiindcă lumea spirituală a iubiților mei geniali poeți e infinită. Pe om toată viața îl atrage infinitul. Chiar, fie el, acest infinit, și miraj.

 

Fiind invitat, împreună cu marele actor Dorel Vișan, în spectacolele dedicate poetului Mihai Eminescu, la Iași, Târgu Neamț și Piatra Neamț, din ianuarie curent, ați făcut o donație valoroasă municipiului Iași, cât și Târgului Neamț, fiind vorba mai exact de arii, romanțe pe versuri scrise de Mihai Eminescu și Veronica Micle, care fac parte, cum am mai menționat, din „Dialogurile Dragostei”. Gestul a fost foarte apreciat de autoritățile locale, dar și de oamenii de cultură de acolo. Ce V-ați dori să se întâmple cu aceste înregistrări, ce doleanță ați avea sau ce destin credeți că vor avea aceste creații?

-Mari speranțe nu prea am, fiindcă publicul nu e obișnuit cu asemenea cadouri. S-a materializat, din păcate. Dar aceste orașe despre care vorbești sunt de altă natură, fiindcă au fost „poluate” de lumea energetică pe când erau pe aici, care au și lăsat-o după sine Eminescu și Micle. Sper să asculte aceste reducții muzicale vizitatorii veniți din toată lumea, pentru a contacta cât de puțin cu chipurile imaginare ale marilor spirite ale umanității. Mă va bucura și pe mine faptul, dacă aceste lucrări scrise cu mare dragoste le va ajuta să se simte mai împliniți, mai fericiți.

 

V-am pus această întrebare, pentru că o să mai atingem o latură a acestui context. La Centenarul Marii Uniri, ați prezentat la Craiova, în premieră absolută, un proiect grandios - cantata scenică „Unirea cea Mare”, opera sau oratoriu, cum ați numit-o, creată pe versurile scriitorilor Nicolae Dabija și Ioan Deaconescu. Ați fost ovaționat minute în șir de publicul craiovean, iar în persoana Dvs a fost ovaționată Basarabia, lucru remarcat atunci de poetul Nicolae Dabija. Ați împărtășit certitudinea momentului că spectacolul și peste 100 de ani se va bucura de succes. Se prevedea o continuitate fulminantă a acestui oratoriu. Se discuta să fie replicat în mai multe orașe mari din România și chiar la Chișinău? Ce s-a întâmplat, unde s-a rupt veriga, că nu a mai avut loc nimic, acesta fiind un mare regret, dar și o durere a Dvs?

-Și nu numai pentru această lucrare. Eu de mai multe ori am spus, ca la noi poți cântă chiar și ca o privighitoare, poți scrie măcar și „cu biser”, că nu te vor mai asculta și nu te vor mai citi. Mai ales cei, care ar trebui să mai repete alfabetul. Eu pentru prima dată am avut posibilitatea de a-mi revărsa energiile care mocneau în mine și, probabil, așteptau evadarea. Prima dată când mi-am dus „în front” simțirile și trăirile mele românește și pentru români. O temă, care o așteptam, o intuiam. Durerea! Dorul! Mândria! Demnitatea!... M-a bucurat faptul că și actorii și orchestra în frunte cu marele și talentatul dirijor Dumitru Cârciumaru, dar și publicul au fost surprinși de un asemenea spectacol. E adevărat, că era vorba de a-l prezenta prin toată România, la Chișinău, ori chiar la Cernăuți, aruncat în nemiluirea istoriei. Dar mai este la noi în suflet o sperietoare, ca nu cumva să se gândească cineva altfel, să le strice cariera, mai ales politicienilor, să nu cumva să supere pe cineva. Dar că un întreg popor a fost și este supărat sute de ani, nu-i deranjează? E mare deficit la Demnitate și cumsecădenie pe la noi…

 

În ciuda acestor inadvertențe, în 2021, maestre, ați mai bifat un succes. Ați scris „Odă Europei”, pe versurile scriitorului și membrului corespondent al AȘM, Ion Hadârcă. Știm că și acest imn este încă o rană deschisă a Dvs. L-am auzit o dată sau de două ori la Academia de Științe cu o anumită ocazie. Care e realitatea, de fapt?

-Eu nu am nici o știre că Academia de Științe a Moldovei s-a interesat de această lucrare simbolică, de „Odă Europei”. Aud numai vorbe de calea noastră europeană, de aderare la Uniunea Europeană.  Și?... Se scriu, referate, lucrări cu titluri cât capul, se vorbește de la tribune mari și mici de această cale europeană, se scriu chiar și imnuri sonorizate cu fanfarele menite nu pentru știință academică. Cred că sunt și pionieri în treaba asta, fiindcă nici românii, nici rușii și nici francezii nu am auzit să aibă imnuri. Este imnul pentru toată lumea și se cheamă Gaudeamus. Nu l-am auzit la noi să se cânte vreodată. Nu ne place?! Dar o lucrare care încă nu are analogii scrisă de un simplu academician și care ar pretinde a fi onorată în toată Europa și ar aduce o picătură de onor și pentru țara noastră nu figurează nici după ușile căptușite ale cabinetelor, deși, de Ziua Europei, pe data de 9 mai a anului trecut, a fost pusă de Ambasadorul UE în Moldova pe toate site-urile țărilor-membre a comunității europene. Europa, Europa, da ne gândim cam indirect geografic. Cred că și cei de la „vârfuri” nu prea observă încotro merge soarele.

 

Să vorbim un pic, deși s-ar cuveni mult mai mult, despre baletul „Luceafărul”. Știm că este una din creațiile la care țineți enorm. Unde e durerea cea mai mare și cum vedeți o eventuală vindecare?

-Gata, nu mai văd nici o vindecare. Vom alimenta în continuare publicul meloman cu „Văduva veselă”, care ar trebui demult măritată măcar și cu Michiduță. Bietul Luceafăr zboară deasupra Chișinăului deja de vreo 30 de ani și nu se mai coboară pe scena Teatrului de Operă și Balet. E greu de înțeles. Teatrul nu are nici un titlu de vreun spectacol național de rezonanță. Doar îl avea. Când și pe unde a trecut drumul pisica neagră… ori poate în spațiile cosmice ale Luceafărului a pătruns vreun oportunist din partidele din opoziție. Avem doi mari balerini pentru rolurile Luceafăr și Cătălina. I-au dat afară, de altfel, ca și pe alții talentați artiști. Așa stau lucrurile la noi. Și în România nu prea ard de dorul lui Eminescu ca să pună ceva nou pe scenele teatrelor de operă și balet. La acest capitol suntem foarte aproape, mari înrudiți. Un singur lucru îmi alină sufletul că partitura baletului „Luceafărul” prezentată la Opera Română din București încă prin anii 80 a ajutat să-i scape de la moarte pe bieții șobolani.

 

Să mai păstrăm puțin registrul. Anul cultural 2022 „Eugen Doga”, anunțat de autoritățile locale Chișinău, a fost inaugurat, la 13 ianuarie, printr-un spectacol la Palatul Republicii, organizat de Filarmonica Națională, prin sufletul și implicarea directorului Svetlana Bivol. Au răsunat fragmente din baletul „Luceafărul”, dar și „Venancia”, în scenă - Orchestra Simfonică a Filarmonicii Naționale, sub bagheta maestrului Mihail Agafița, creații care, au incantat publicul spectator, judecând după aplauzele îndelungi din sala. S-ar putea mai mult? S-ar putea mai des? Cum?

-Firește că da. Eu nu o singură dată am inclus fragmente din aceste balete în programele mele de concert. Mulțumesc dnei Svetlana Bivol, directoarea Filarmonicii și colegului ei Marian Stârcea, director artistic al acestei instituții pentru marele sprijin. S-ar putea și la Televiziunea Națională filmat acest balet, fiindcă văd cum umblă ba colo, ba dincolo în căutarea subiectelor, temelor, eroilor. A-și zice eu: „Ei băieți și fete, ia mai scoateți ochelarii „afumați” de pe ochi, mai scoateți și dopurile din urechi. Așa va fi mai bine pentru toți și voi  veți vedea cât de bogată și frumoasă este lumea reală.” Atâtea teme găsești în ea…

 

Nouă ni se spune adesea că suntem unul dintre popoarele cele mai muzicale, că avem cea mai frumoasă muzică. Ce s-a întâmplat cu muzica noastră în timp? Credeți că este o indiferență, necunoaștere, o sărăcie, o demoralizare, o ignorare a fenomenului cultural în general sau e altceva?

- Cultura muzicală în decursul secolelor nu a fost miluită de stat, de oameni bogați prin avuții materiale și cu sufletele goale. Bietul Mozart, bieții genii ruși ori cei români. Cultura nu aduce venituri bănești care se numără, nici chiar cu aparate electrice. Muzica nu mai aduce nimic bun pentru a-l pune în pungă. Ei, excepție este cea a show-urilor cu miros urât. Adevărat că pe peticul acesta mic de pământ, blestemat de istorie, avem chiar și genii, cum ar fi Nicolae Botgros ori cei care au plecat mai departe de case părintești, cum ar fi Valentina Naforniță, violonista Alexandra Conunova ori strălucita soprană Mariana Bulicanu. Noi tot timpul suntem în criză. Și atunci când e soare și atunci când afară timpul e mai nefavorabil, e cam sumbru. În muzică, în artă, în purtătorii și creatorii valorilor spirituale trebuie investiții. Și investiții solide. Trebuie nu mai puțină dragoste și demnitate. Publicul în lume e peste tot la fel, curios și setos de frumusețe, de hrană spirituală. De ce, mă refer la mine, din nemodestie, nu se organizează concertele mele acolo unde sunt banii, unde lumea dorește să ne cunoască, să ne admire, să plătească după merite? Dacă ar fi puse în mișcare creierele managerilor, ori măcar să nu ne încurce (și statul ar fi principalul manager), noi nu am putea cu muzica noastră, care se cântă pe tot globul pământesc, aduna o sală ca cea de la Teatrul Verde din Chișinău? Ce, colegii noștri compozitori de acolo sunt toți cu stele în frunte? Stelele sunt prea sus și nu li se aude vocea. Hai să ascultăm vocile noastre aici, pe pământ, până când ele încă nu au amuțit.

 

Și totuși, maestre, ce fel de muzică avem acum și cum o apreciați?

- Avem o muzică populară românească de unicat, irepetabilă, plină de lumină, de dragoste, dar și de tristețe, care cred că e tot aproape de dragoste. Aici, în Basarabia, ea are un specific aparte. Chiar mai variat, aș zice eu. Probabil că o cunosc mai bine decât pe cea din alte zone ale românității. Cu muzica profesionistă nu prea sunt la curent, fiindcă Uniunea Compozitorilor mă ocolește, nu se interesează nu doar de creația mea, dar și cum stau cu sănătatea în situația de azi, cum lupt cu Covidul acesta nemilos. Cred că sunt talentați băieți la noi, dar și ei nu prea au milă din partea nici nu știu a cui.

 

Ce ați învățat, de fapt, din concertele Dumneavoastră din anii trecuți și ce învățați din acestea din pandemie? Ce ați aflat nou despre Dvs și dacă, în general, se învață din spectacole?

-Despre spectacole eu deja am mai vorbit anterior, dar e frumoasă temă pentru mine, mai ales că e „pentru acasă”. Când artistul iese pe scenă nu mai există nici o pandemie. Ea fuge, fiindcă luptă cu omul cel fizic, nu cu cel spiritual. Uite că pentru Acolo, în sferele cele nevăzute, duhovnicești, tainice sunt meșteri cu mult mai iscusiși, unde nici Avicena ori Ghidirim nu ar fi în stare să găsească leac. Îmi amintesc că odată, am prins infecție în Asia Centrală, în ajun de concert. Când am ieșit în fața publicului infecția aceasta mi-a dat o pauză: „Hai-hai, băiete, că eu te voi aștepta puțin, eu nu mă grăbesc”, zicea ea, spurcăciunea în sine. Și e adevărat, că imediat ce am ieșit în scenă, sala plină cu lumini, frumoasa dispoziție a mea, cred că și a spectatorilor, durerile de parcă mi le-a șters pe toate cu mătura sa neagră, Clănțoasa. Artistul este mereu ucenicul propriei sale persoane. Dacă intră cu dragoste la școala vieții.

 

Maestre, de curând ați primit titlul de Cetățean de onoare al orașului Târgu Neamț, după ce anul trecut ați devenit și Cetățeanul de onoare al îndrăgitului Iași, ca să subliniem aici că dețineți acest onorific titlu, la București, Vaslui și Botoșani. Care e adevăratul sentiment pe care îl trăiți în acele momente și cum V-ați împrietenit cu aceste orașe încărcate de istorie și cultură?

-O, Istorie! La o vreme eu visam să devin istoric, dar la timp m-am răzgândit. De a cunoaște orașele care m-au onorat cu acest titlu, ori chiar cele pe care le are România este visul meu suprem pe care nu cred că îl voi îndeplini suficient, și dacă e posibil așa ceva, fiindcă Dumnezeu pe toate le-a aranjat în cutia Timpului. Vin în fuga la repetiții, repede urc cu trupa în transport, adesea în nopțile târzii și gata, domnule cetățean de onoare. Chiar zilele acestea, când am fost cu un program eminescian, împreună cu marele Dorel Vișan, la Piatra Neamț, am rugat șoferul să meargă mai încet, când treceam pe lângă Piața pe un mic urcuș din partea stânga, ca să văd mai bine turnul lui Ștefan cel Mare, în preajma Primăriei, unde până la pandemie am susținut un concert în aer liber, în cadrul Festivalului „Vacanțe muzicale”, cu mii de nemțeni. Adevărat este, că de vreo 15 ani, cu străduința doamnei Iuliana Costin, care era cea, care răspundea de relațiile dintre Guvernele Republicii Moldova și României, cu decizia consilierilor de la Guvern, după un concert în premieră la Ateneul Român, m-au purtat timp de 10 zile cu mașină specială, împreună cu soția Natalia și micul nepoțel Dominic, prin cele mai frumoase locuri ale României ca un mare „onorariu” spiritual pentru concertul acela, cred eu.

 

Spuneați într-un interviu că muzica este o taină, că este mare bucurie, o satisfacție indescifrabilă, dar și un chin, un chin în care trăiți și care vă place enorm. Dar care este sau a fost cel mai mare sacrificiu pe care l-ați făcut în cariera Dvs sau chiar în viața de până acum, dar care V-au făcut și celebru.

-Ei, hai lasă tu acest „celebru” . Vai de capul meu! Eu nu consider că am făcut un sacrificiu pentru modul de viață pe care l-am dorit și pe care îl trăiesc. Zile, nopți, luni ori chiar și ani de luptă cu sinele compensează o mică clipă de bucurie și mulțumire Domnului de rodul acestor „bătălii”. Dar și chin nu este. Este un mare noroc de a trăi așa. Uneori îmi place să prind chipul unui  „chinuit”, nu mă bărbieresc, nu mă pieptăn. Ce-i drept, în ultima vreme nici nu prea am ce pieptăna pe cap. Dar dacă vorbim despre taină, trebuie să știm, că toată viața pe acest Pământ se mișcă datorită acestei doamne taine. Datorită ei a apărut poezia, muzica, se scriu romane, băieții vin la întâlniri cu iubitele sale cu buchete de flori. De fapt, ca și Doamna Primăvară vine cu toate miresmele și cu toate culorile florilor pentru a ne descătușa acest dor de a cunoaște tainele naturii și de ne a pregăti drumul spre destăinuirile noastre… Chiar putem citi și la Eminescu în „Floarea albastră”, unde în dialog cu iubita, eroul poemului încearcă, cu ajutorul petalelor de romaniță, să gâcească „de mă iubești”.

 

Dumneavoastră sunteți persoana care își păstrează firescul oriunde, fie în scenă, fie în dialog cu presa, fie în comunicare cu mai marii țării, fie acasă, și cei care vă vizitează pot confirma acest lucru? Totuși, e o virtute să poți și să știi să fii așa sau ce e?

-Eu nicicând nu mă schimb ca cameleonul după lumină, fie oriunde și cu cine aș contacta. Eu peste tot doresc să fiu liber, să mă exprim liber, să fac ceea ce doresc. Ei, prea multă patetică, pentru că lucrurile nu stau chiar așa. Dar asta mi se dă mai ușor. Eu nu depind de unele conformisme la ceva, cedările pentru un moment unui mișel cu promisiuni false. Chiar cu cei mai puternici, după cum cred unii „atotputernici” pe o distanță scurtă și șubredă. Dar și nu de ei câștigată. Unii repede își procură, uneori cu bani grei, mantale cu glugă și-și ascund adevăratul lor chip. Eu port gluga numai când plouă. Pentru aceștia tot timpul plouă, nu cu picături argintii sub razele soarelui, ci chiar cu cala de aur.

 

Chair dacă nu doriți, eu revin la celebritate. Și chiar dacă acum nu doriți să vorbim despre ea, știu că e tentantă, mai ales la începuturi. Cum Vă amintiți de primele clipe când erați ovaționat? Ați simțit vreodată celebritatea ca pe o armă cu două tăișuri?

-Ei, iarăși tu cu această „celebritate”. Ori poate mă întrebi de marele Celibidache, celebrul dirijor român? Știi, că pe mine nu prea mă preocupă tema aceasta, mai ales cu „tăișuri”. Tăițeii îmi plac mai mult. Mai ales acei de la mama, pe vremuri când era în viață. Când s-a interpretat pentru prima dată la studioul „Mosfilm” Valsul meu devenit pe urmă cunoscut, m-a înconjurat echipa de filmare, vorbind cu diferite epitete în adresa acestei muzici. Pe mine chiar mă deranja acest lucru, crezând că mă iau în râs. În general, pe mine succesele nu atât mă bucură, cât mă îngrijorează, fiindcă ele tot timpul sunt în pericol de a scăpa un moment în ceea ce faci în creație ori în viață. Și gata, s-au dus toate șampaniile tale și „zungănelele” înmânate cu fanfare. A obține succes e bine, deși nu e atât de ușor, după cum cred unii, dar de a-l menține e foarte greu. Pe unii îi prinde amețeala și le strică toată viața din față și cea din spate.

 

Păi, nu tot la „tăișurile” mele ați ajuns? Să schimbăm acum un pic registrul. Dumneavoastră, maestre, ați evoluat în mai multe roluri, vorbind de cariera muzicală, dirijor, violoncelist, compozitor. Acum, de ceva ani, ați simțit sau ați dat curs râvnei pentru scriere și, după cum se vede, evoluați și aici destul de elaborat. Când și cum ați simțit acest har către acest gen de creație, de a da libertate acestei extraordinare fantezii, pe care a savurăm chiar și în acest interviu, acestei fantezii la fel de creatoare?

-Nu știu. Știu numai că unii chiar sărbătoresc ani de creație cu date precise, cum „31 de ani de creație”, ori chiar „15 ani de creație”, de parcă au deschis ușa la cramă. Ar fi mai corect să numere și zilele anilor sărbătoriți. Îmi amintesc când încercam să scriu poezii, vai de ele, să născocesc ceva în ritmurile muzicale din satul nostru și să le gravez cu niște liniuțe pe hârtie de caiet, fiindcă nu știam despre ele că sunt note, făceam, ori mai mult stricam, și săniuțe cu volan! Pe atunci! Chiar și „bicicletă” am făcut nu mai știu din ce, dar când am încercat să urc pe ea, imediat s-a și desfăcut. Așa că mare meșter mai eram atunci. O reușită totuși am avut - aparatul de radio făcut de mine și care recepționa mai bine ca cele din magazin pe care nu le puteam cumpăra. Acolo am și auzit despre școala de muzică din Chișinău. Cu scrisul am avut noroc de o profesoară de literatură rusă de la școala de muzică care, nu știu de ce, m-a rugat să fac gazeta de părete a școlii pe care eu o făceam cu mare dragoste și chiar eram mândru pentru așa încredere. Apoi și la conservator făceam acest lucru cu colegii mei de cameră, la cămin. Cu ei „compuneam” și opere muzicale pentru seratele de sărbători pe care le numeam „capustnic”. Eroii îi aveam nu numai pe colegii noștri de studii, ci și profesori amuzanți, caraghioși, ceea ce făcea să izbucnească sala în hohote. Unul din aceștia avea un profil de crocodil, cu o geantă jerpelită de piele. Lumea imediat pricepea cine este „crocodilul” acesta. Dacă aș avea timp și mai ales dacă aș cunoaște vreo limbă mai bine, aș scrie. Deși eu sunt deja scriitor de muzică. Aici mă descurc mai ușor. Ehee, bine spus „ușor”.

 

Cartea „Viața mea așa cum a fost să fie” este o împlinire în sensul acestui gen de creație sau mai aveți legende nescrise, alte curiozități pentru publicul care Vă admiră?

-Eu nu trăiesc pentru a admira lumea. Eu fac multe lucruri pentru a descărca „depozitul” în sinele meu, crezând că aceasta mă va ușura. Iluzii! Alte curiozități, alte impresii, alte acumulări din viață stau și numai așteaptă să se elibereze locul pentru ele. Și se începe tot de la început. O, multe le-aș înșira pe hârtie. Și voi face acest lucru, dacă reușesc, chiar și așa, cu limbajul meu sărac. Mama nu m-a făcut cu scripcă în burta sa, ci cu sapă de prășit. Dar și de sapă mi-e interesant să-mi amintesc de bine. Când oboseam de prășit, mă culcam la pământ cu fața spre cer și savuram frumusețea norilor plutitori, siniliul cerului nemărginit, zborul păsărilor ori a unui avion rătăcit prin părțile noastre.

 

Maestre, de-a lungul carierei artistice și a vieții Dumneavoastră, în general, cu siguranță ați oferit zeci și sute de interviuri. Ați așteptat vreodată în acest răstimp o întrebare și ea nu a mai venit? Care ar fi aceasta?

-Spre marele meu regret rareori mi se întâmplă să conversez cu jurnaliști interesanți, profesioniști, erudiți. Mulți dintre aceștia mai mult apar ca niște anchetatori la procuratură, nu artiști, filozofi, gânditori cu emoții vii și reacții corecte. De aceea, eu m-m obișnuit să fac interviurile în scris, corectând uneori chiar întrebările puse cam nu prea cum s-ar cuveni. De mai multe ori repetă unele și aceleași întrebări, luate de la alții ca ei, cum ar fi: când m-am născut și ce scriu?! Ascultă dragă, înainte de a veni la mine, mai informează-te despre omul cu care ai de conversat la egal. Ori chiar și mai ascultă câte ceva, dacă până acum nu știi nici o boabă despre ceva măcar, că pentru un jurnalist e necesar să cunoască cât mai multe, să fie un universal. Mai ales din domeniul culturii. Cunosc câțiva jurnaliști cu care am colaborat cu mare plăcere și am rămas satisfăcut. Dar nu chiar mulți, cu regret. Omul, mai ales cel de creație, are nevoie de a-și descărca simțirile, de a-și împărtăși cu cineva gândurile, durerile și bucuriile. Pentru a fi un adevărat jurnalist, ca și cum să fii un adevărat artist, trebuie să ai har de la Dumnezeu pe care nu să-l exploatezi, ci să ai punct de reper pentru a munci cu creierul, inima, sufletul, de a trece harul acesta în propriile tale calități, să devină partea integrantă a ființei tale.

Dincolo de strălucirea pe care o vedem la spectacole, pe scenă, la Radio/TV, ce supărări, tristeți Vă mai apasă?

-Ba nu mă supăr pe ei. Mi-e milă de oamenii pentru care scriu și care nu primesc doza cea spirituală de care au nevoie, care-i ajută, care le face viața mai frumoasă. De ce să mă supăr? Degeaba. Avem și audiovizualul cu atâtea discuții și bătălii, a fost reorganizat, dar lucrurile nu că s-au schimbat prea mult în mai  bine, ci  mai degrabă invers. La cele peste 30 de posturi TV care emit pretutindeni emisiuni neprielnice statului nostru și conștiinței noastre, demnității etc., s-au mai adăugat încă două?! Ce, a crescut numărul de moldoveni la noi în țară în ultimii ani? Ori nu mai doresc nimic să privească  în afară de distracții de prost gust și fel-de-fel de aventuri polițiste, bătăi, brutalitate, sex? Ori măcar să-ți amintească de limba maternă care au umplut-o cu replici murdare de pe ecran. Posturile care emit emisiuni în limba vorbită, nu numită de oficialități, de majoritatea populației acestui locușor de simțire românească, nu pot străbate pârăiașul care ne desparte, de parcă e Zidul Chinezesc. Da așezați-vă o dată la o masă și apropiați-ne măcar prin eter. În perioada democratică nu am avut măcar o singură emisiune la TV Moldova 1. Numai datorită jurnalistei Silvia Hodorogea apar pentru câteva clipe pe ecranele Postului Național cu niște informații. Dar eu, și nu numai eu, aș dori o întâlnire cu ascultătorii la ecrane, cu discuții interesante, ca apoi să nu-i învinuim că sunt needucați. În schimb, se transmit, chiar în direct, concertele mele, Slavă Domnului! Dar asta este altceva. Noi, artiștii, mai avem și gânduri, și probleme, și o oarecare cultură, și o oarecare experiență în domeniu. Oare nu-i prădăm pe concetățenii noștri? Asta nu e trecută în Codurile juridice ca crimă, ca furt, ca trădare? Nu-i bine așa. În țara asta am dori și noi cât de puțin să fim stăpâni și gospodari.

 

În portretele pe care vi le-a făcut presa de-a lungul timpului, este subliniat faptul că Dumneavoastră, prin muzica pe care ați creat-o, sunteți omul care sărbătorește, am putea spune, viața în toate formele ei. De unde această energie bună și sărbătoare pe față și în suflet?

-Îmi place Lumea, îmi plac oamenii ei, îmi place viața, chiar așa cum este ea, anevoioasă și cu multe semne de întrebare. Îmi place starea de a fi mereu îndrăgostit de tot frumosul ce mă înconjoară și pe care-l caut. Frumusețea, care  este de genul feminin și trebuie primită cu dragoste, ca pe femeia iubită. Și când se naște acest sentiment de dragoste prin eforturile sufletului tău, vine o adevărată sărbătoare care o împărtășești cu lumea prin mijloacele lirei pe care ți-a pus-o în mâini Dumnezeu.

 

Cum credeți, cam pe când se întorc aplauzele în sălile de concerte, să redescoperiți prin oamenii care vin la spectacole Dvs aceasta frumusețe sublimă despre care tocmai ați vorbit?

-Ba în ultima vreme aplauzele anticipă începerea concertului, chiar când apar în scenă. Oamenii aplaudă, ridicându-se în picioare. Vai, ce emoții trăiesc în clipele celea! Publicul, ca și mulți dintre noi, este pragmatic și vine la concerte pentru a-și satisface cerințele sufletești. Și iată când el se regăsește în opera fanului său, el e gata să stea chiar și două ore în picioare.

 

Cu experiența unui om trecut prin viață, as vrea să ne spuneți ce regretați?

-Regrete am multe. Chiar că mama m-a adus pe lumea aceasta cu sapa, nu cu scripca, dar și faptul că știu foarte puțin limbi străine, fugeam de la lecțiile de studiere a lor ca de dracul. Ce erai să faci în timpul sovietic cu aceste limbi, dacă nu puteai pleca mai departe de pragul casei tale? Regret că am avut puțin timp pentru perfecționarea cântării la mai multe instrumente muzicale, mai ales la pian. Deși îmi dau foarte bine seama, că viața mea cu scripcă ori chiar cu perfecta engleză putea fi alta și nu sunt sigur că era să fie așa cum este ea pentru mine astăzi. Chiar la întrebările pe care mi le dau jurnaliștii, ce aș face eu dacă aș începe viața de la început. Cred că aș fi făcut tot aceea, ce am făcut și fac o viță întreagă. Mulțumesc DESTINUL!  El este la mijloc.

 

Ce Vă lipșește cel mai mult?

-Timp și sănătate.

 

Ce vă poate supăra foarte tare?

Trădarea.

 

Vorbiți cu atât de mult drag despre mama și în ultima carte a Dumneavoastră și în interviuri și emisiuni. Cine Vă umple acum golul lăsat de mama?

-Duhul Mamei. Urmele pe care mi le-a lăsat în ființa mea. Înainte de a mă apuca de lucru, eu în fiecare dimineață trec prin Casa Mare, care e făcută de mine, în memoria mamei. Acolo sunt portretele mamei și a lui tata. Este un mic iconostas, unde trimit porunca lui Dumnezeu, apoi mă întorc cu fața spre mama și tata, căruia îi ziceam tunea. Casa Mare e împodobită cu toate lucrurile făcute cu mânuțele ei. Și covorul de pe perete, cules pentru sora mea de zestre, și păretarii, și covorașele, și chiar niște mărunțușuri făcute tot cu mânuțele ei, care, sărmana, nu a avut noroc să cuprindă cu aceste mânuțe cât îi dorea inima, omul drag și copilul pe cere-l socotea unica sa nădejde și cea mai mare dragoste. Dragoste neîmplinită. A trăit în timpuri cumplite, chiar tragice. Dumnezeu s-o  odihnească în liniște și pace.

 

Ce credeți că ați moștenit de la părinții Dumneavoastră?

-Ei, dragul meu, om să fii, îmi zicea mama. Răsuna ca un refren în povățuirile ei toată viața. Dar și tata, când pleca la război cu toți bărbații din satul nostru mereu repeta ca s-o iubesc pe mama, că eu nu voi mai avea tată. Simțea, săracul, că merge la moarte. Și pe el Dumnezeu să-l odihnească cu camarazii săi de luptă, cu sătenii noștri din satul Mocra în pământul străin, în preajma lacului Balaton din Ungaria. Câțiva ani în urmă, cu ajutorul Ambasadei Republicii Moldova în Ungaria și al Filarmonicii din orașul Sekeșvehervar, am susținut un concert simfonic la Filarmonica de acolo, așezată la câteva sute de metri de mormântul lui tata, în memoria lui. Sunt sigur, că și de acolo, din pământ el a ascultat muzica copilului său, pe care așa de mult îl iubea și nu a avut norocul să-l crească și să-l vadă OM.

 

Aveți momente când simțiți că sensibilitatea Vă este inamic?

-Și nu numai sensibilitatea, dar și sinceritatea deseori mă dau peste cap. Dar așa sunt eu. Confruntarea te face mai rezistent, mai tare, cu toate că rănile ei sunt dureroase.

 

Se spune că vârsta ne aduce ani în plus, dar şi răbdare. Este și despre Dvs? Sunteți un om răbdător?

-Nu prea, dar în situații critice caut ajutor în filosofie. Nu prea mare filozof din mine este, dar asta mă ajută mai bine în cele mai dificile situații. Ca pastilele calmante.

 

Ce ați descoperit despre Dvs în această pandemie? Ce întrebări despre Dvs a ridicat înăuntrul Dvs această destul de grea perioadă?

-Eu deseori observ că undeva sunt fatalist. Și dacă e așa, atunci trebuie liniștit să trec această perioadă și să cred că așa e nenorocul meu și să cred în bunătate care este de calitate, mult mai prețioasă decât răul, considerat de unii că e dominant în lume. Firește, undeva în adâncul sufletului, îmi apărea imaginea mea în rândurile celor pe care i-a răpit această pandemie. Mulți oameni de care îmi era legată și viața și creația.

 

S-a scris în presă că de ziua Dvs, la aniversarea a 85-a, va fi inaugurat Centrul „Eugen Doga”, visul Dumneavoastră dintotdeauna, pe care nu-l mai credeți realizabil. Cam greu, cam tardiv, dar s-a reușit. Cum Vă simțiți cu acest mare vis împlinit?

-„S-a reușit” sau „vis împlinit”, e spus cam tare. Încă toate sunt mai mult în doleanțele Primăriei și primarului ei general domnul Ion Ceban și echipa lui cu doamna Angela Cutasevici și Vanentina Volontir. Birocrații, ca de obicei, tărăgănează lucrurile cu monitorizarea, trecerea proprietăților, banilor, dar și pasiunea nu prea mare nu știu unde s-a rătăcit în drum. Dacă s-a mai pornit… Dacă ar fi acolo un restaurant ori un club de noapte, o, ce repede ar fi rezolvat problemele acestui obiectiv istoric.

 

Știm că în virtutea activității Dvs, ați vizitat multe țări. Există, totuși, o țară în care ați fi vrut să ajungeți și nu s-a întâmplat?

-Depinde pentru ce să ajung acolo. Dacă e vorba de trai, eu mi-am ales acest loc și sunt mulțumit de el. Desigur, aș dori să cânt muzica mea peste tot în lume, dar fără aportul statului nu o pot face. Chiar vizitele mele în mai multe zeci de țări, despre care-mi amintești, au fost organizate din partea altor state. Nici măcar o singură călătorie din partea statului meu de origine nu m-a onorat cu așa ceva. Am cântat în multe țări, dar așa, ocazional. Eu am mai vorbit deja despre această problemă. Uite că muzica singură își face cale și se cântă la cele mai prestigioase evenimente în Lume, cum e deschiderea și închiderea Jocurilor Olimpice de la Moscova, în 1980, cele de la Coci, în 2014, cele de la Beijing care tocmai s-au încheiat, dar și multe alte, care au cuprins tot globul pământesc. Fără mine și fără vreun ecou din partea țării mele pe care o cânt cu toată dragostea.

 

Unde ați mâncat cea mai bună mâncare?

-La sora mea Galina, care a preluat de la mama noastră frumoasele calități de gospodină, de bună bucătăreasă.

 

Care este TOTUL Dumneavoastră?

-TOTUL pentru mine nu există. Toate pentru mine sunt relative și neterminate. Eu chiar și cartea care a fost publicată la editura Cartier am prezentat-o cu alt titlul: Cine sunt eu, ori pârăiașele tinereții mele neterminate. Ei, și titlul redacției e potrivit, de ce nu.

 

Ce veți face de ziua Dumneavoastră?

-Voi deschide cea de-a 85-a primăvară a vieții mele și mă voi ruga la Dumnezeu ca enumerarea aceasta să mai continue încă mulți ai împliniți și cu sănătate pentru mine și familia mea.

 

Cu ce gânduri ați făcut trecerea dintre ani în aceste vremuri altfel?

-Eu nu știu nimic despre ani. Nu eu am născocit această tâmpenie de calendar și ceas, care tot ticăie și ne fură timpul pentru dragostea de a trăi cu gândul la mâine. Dar problema gândurilor e aceeași în decursul tuturor anilor trăiți și pe cei pe care-i mai am să-i trăiesc cu ajutorul Domnului – a fi înțeles de lume, a face ceva frumos pentru ea, a ridica sus mâinile, ca niște antene orientate spre infinit și spre Stăpânul acestei Lumi.

 

Ce planuri pentru Anul Aniversar Eugen Doga?

-Concerte și colaborarea cu teatrele și editurile. Dar și să mă apropii mai profund de lumea românității care mă solicită și dorește să ne cunoaștem. Dar să nu mă las și de lumea cea care m-a recunoscut de la începuturi, m-a susținut, apreciat și a dat viață multor creații de rezonanță.

 

Maestre, Vă mulțumim că ați fost prezent cu părți din povestea Dumneavoastră de viață. Vă dorim să fiți fericit că ați atins acest venerabil prag al vieții încărcat de bucuria multor împliniri, dar și de considerația unui număr imens de oameni care Vă iubesc muzica și Vă admiră felul de a fi compozitorul lor îndrăgit.

 

-Îți mulțumesc mult și ție, dragă Eugenia, pentru talentul tău și pentru fidelitate. Succese pe viitor și să ne vedem împreună la toate ispitele vieții.

Categorie:
Cuvinte-cheie: