- Views: 746
La 4 septembrie curent, în Sala mică a Academiei de Științe a Moldovei, s-a desfășurat „Colocviul științific: Ion Druță-95”. Este un eveniment remarcabil, dat fiind că scriitorul academician Ion Druță, decanul de vârstă al scriitorilor din republică, cel mai iubit dintre pământeni, ne-a adunat în această sală pentru a aborda și aprecia opera sa literară cu care a crescut majoritatea dintre noi, pentru a-l omagia și a-i aduce cuvinte de recunoștință privind moștenirea sa literară și culturală. De această dată, Ion Druță n-a venit la Academia de Științe – sănătatea nu i-a permis să se deplaseze din Moscova la Chișinău, dar păstrăm vii impresiile de la precedentele întâlniri, când dumnealui ne-a onorat cu prezența sa.
La inaugurarea Colocviului științific, acad. Ion Tighineanu, președintele AȘM, i-a adus calde felicitări și urări de bine atât omagiatului Ion Druță, cât și moderatorului acestei manifestări, acad. Mihai Cimpoi, care duminică, la 3 septembrie, de asemenea, și-a sărbătorit ziua de naștere. Așa s-a întâmplat că doi oameni valoroși de cultură ai neamului nostru s-au născut în aceeași zi, de 3 septembrie. Referindu-se la creația druțiană, președintele Academiei de Științe, i-a subliniat caracterul ei multidimensional, pornind de la cărți pentru copii, cu care au crescut generații de tineri – „Povestea furnicii” și „Balada celor cinci motănași” (1973), precum și piese de teatru, interzise mult timp pe scenele din RSSM, eseuri, nuvele, articole de atitudine. Operele sale adunate în mai multe volume, romanul „Frunze de dor”, nuvelele „Balade din câmpie”, „Ultima lună de toamnă”, lucrările de alte genuri – „Povara bunătății noastre”, „Clopotnița”, „Horodiște”, „Întoarcerea țărânii în pământ”, „Biserica albă”, „Toiagul păstoriei” – fac parte din fondul de aur al literaturii naționale contemporane. Astfel, romanul „Frunze de dor” (1957) a fost cel care l-a consacrat pe autor, lucrarea deosebindu-se esențial de proza ideologizată a vremii. Piesa „Casa Mare” apărută în 1959 i-a consolidat imaginea, ca scriitor și dramaturg, rămânând și astăzi una dintre cele mai solicitate de teatrele românești și aplaudată de spectatori. Romanul „Povara bunătății noastre” din 1970 l-a făcut pe Ion Druță un scriitor și un simbol național.
Acad. Ion Tighineanu a dat citire deciziei Prezidiului AȘM cu privire la conferirea medaliei „Meritul Științific” clasa I domnului academician Ion Druță, membru de onoare al Academiei Române, prozator, eseist și dramaturg, pentru rezultate deosebite în valorificarea și promovarea patrimoniului cultural național în țară și peste hotare, precum și cu prilejul aniversării a 95-a din ziua nașterii.
La mulți ani, maestre! – i-a urat scriitorului academician Ion Druță și colegul său de breaslă, acad. Mihai Cimpoi. Moderatorul acestui colocviu științific a avut și misiunea de a prezenta comunicarea „Ion Druță și schimbarea de paradigmă estetică”. Exegetul a mărturisit, în calitate de critic literar și de cititor fidel și atent al creației lui Ion Druță, că i-a citit întreaga operă. „Oricum cu Ion Druță am luptat pentru limba română. Chiar în perioadă aceasta, când am marcat sărbătoarea limbii române, ne-am amintit de cuvântarea lui ținută la Congresul al III-lea al Scriitorilor din RSSM, care a fost magistrală, a pus accente și care, în fond, a fost un program de luptă pentru întreaga perioadă de renaștere națională. Mărturisesc că am fost la prima reprezentare a piesei „Casa mare”, în 1962, am aplaudat frenetic spectacolul, fiind pe atunci student. Am avut și un modest loc la balcon, de unde am văzut și entuziasmul din sală, dar și de la balcon. Noi, tinerii, aplaudam și mai tare, ca să subliniem sonor acel succes extraordinar. Toată lumea înțelegea – e o altă dramaturgie, e un alt fel de a concepe actul creativ, scrisul, dramaturgia, care, spunea Caragiale, nu-i atât literatură, cât arhitectură și construcție.”
Bineînțeles, marea reformă a lui Druță consta în ceea ce Umberto Eco vorbea în Poeticele lui James Joyce că în perioada modernă s-a pus accentul nu atât pe fapte, cât pe trăirea interioară a personajelor și s-a urmărit acea schimbare de statut a autorului, care a mai lăsat loc și pentru alte personaje în diferite planuri narative. Asta se întâmpla și la noi, într-un mediu mai provincial, mai îndepărtat de ceea ce se producea în proza universală, Dar pe atunci se căutau niște formule strategice. Bunăoară, colegii noștri din țările baltice vorbeau despre autentic. Vorbeau intens că în literatură trebuie să domine autenticul, adică ceea ce este viața ca atare – a evidențiat criticul și istoricul literar Mihai Cimpoi.
În continuare, savantul a precizat: „Druță propunea acest autentic, în formula noastră de aici, ceea ce eu am numit întoarcerea la rădăcini și reabilitarea sacrului, fiindcă în anii `60 nu se putea vorbi despre sacru. Druță a găsit totuși modalitatea, punând acel accent pe etic, ceea ce de fapt însemna că accentul este pus pe sacru. Pentru Druță sacru a fost nu doar o temă, ea a fost un program etico-estetic și urmărim această consecvență de la Casa mare, Samariteanca (nuvela a apărut într-un tiraj mare în Biblioteca „Ogonek”), Biserica Albă până la poemele dramatice publicate în ultimul timp la Editura Academiei Române – Tăcerea pământului și alte lucrări care încă n-au ajuns până la noi. Sacrul a fost o concepție asupra vieții – ea s-a manifestat sub formă de religie a scrisului. Căci actul poetic, metapo(i)etic, cum îi zicem noi astăzi, este, la el, un act sacral. Prin urmare, scriitorul nu poate fi decât un poet al sacrului, un poet sacral. Este rostitor de Logos, de cuvânt divin. De aceea, își pune întreaga creație sub semnul triadei creative Epos – Ethos (sacru) – Logos”.
Invitat la microfon, scriitorul Ion Hadârcă, membru corespondent al AȘM, a salutat inițiativa Academiei de Științe a Moldovei pentru inițierea acestui Colocviu științific, dedicat lui Ion Druță. E foarte binevenit într-un fel de mângâiere și reabilitare, dacă vreți, în planul creației și a contribuției marelui scriitor la opera culturală și renaștere națională, a accentuat raportorul. – Bine ar fi: să-i trimitem o frunză de dor și de alean sau așa cum îi place maestrului cântecul Linu-i lin și tot mai lin / Frunză verde rozmarin. Deci, să-i trimitem lui Ion Druță o frunză alinătoare din Câmpia Sorocii și să-i spunem că-l prețuim și urarea tradițională: la mulți ani cu sănătate!
Tema comunicării științifice a dlui Ion Hadârcă a fost „Frunze de dor și de iluminare ființială”. Este creștinește și omenește, a subliniat dumnealui, să nu ne împiedicăm în hățișul erorilor și să-i dăm Cezarului ceea ce este al Cezarului, precum zice Sfânta Scriptură. La această aniversare 95 ne luăm îndrăzneala să răsturnăm carul anilor și să-l citim invers, de la Est la Vest. 59, cum îmi place să-l văd, luând drept criteriu acest jalon de 59-60 – anul celebrei druțiene, care a bulversat și a impulsionat renașterea națională până la `88. Să vorbim de un Druță vizionar, combativ și înzestrat cu har, care până la hotarul `89 – Marea Adunare Națională, unde a vorbit excepțional – a fost înaintemergătorul, criteriul moral și artistic al comunității basarabene. Prin vocea lui Druță, noi am ieșit în lumea mare, prin romanele și piesele maestrului au fost auzite bucuriile și durerile acestui picior de plai mioritic – răvășit de teroarea istoriei. Piesele domniei sale, publicistica de până la `89, de exemplu, Pământul, apa și virgulele... din 1987 a impulsionat mișcarea ecologică și cea de renaștere națională. Sau discursul lui Druță de la cel de al treilea Congres al Uniunii Scriitorilor din 1965, unul programatic și emblematic cu problemele stringente ale salvării ființei naționale, a limbii române, revenirea la grafia latină. Să amintim aici și literatura pentru copii: bijuteriile Trofimaș, Povestea furnicii sau Balada celor cinci motănași sunt valori intrate în tezaurul istoriei și culturii noastre naționale.
Literatura anilor `50 ai secolului trecut basarabean poate fi privită cu mari rezerve și concesii, consideră pe bună dreptate scriitorul Ion Hadârcă. Noutatea prozelor lui Ion Druță venea pe căi neștiute, ocolitoare de stâlp oficial: culegerea de nuvele La noi în sat din 1953 și, mai ales, romanul Frunze de dor, publicat în 1957. Crescute pe aceeași tulpină sadoveniană, veneau să spulbere impostura și să impună proba talentului autentic, venit de acasă și categoric îmbrățișat de trăitorii acestei glii. Iată ce afirmă criticul Eugen Lungu în eseul Adevărul, adevărul și numai adevărul: „Frunze de dor” a fost opera care l-a consacrat pe Ion Druță și nu doar pe el , zic eu, toată literatura noastră și conștiința. – S-a consumat atunci și multă cerneală violentă, vorba causticului Caragiale. Autorului i se imputa cele mai năstrușnice și mai fantasmagorice gafe, ca de pildă, ea, cartea, cam întoarsă cu fața spre trecut, urmată de sacramentala și implicit demagogica interogație: în serviciul cărui ideal acționează detaliul artistic?
Un subiect captivant a reflectat la colocviul științific actorul și regizorul Petru Hadârcă, director general al Teatrului Național „Mihai Eminescu”, Laureat al Premiului Național, Artist al Poporului – „Montările pieselor lui Ion Druță la Teatrul Național „Mihai Eminescu”. Pe bună dreptate, Druță a făcut istorie în literatură și în teatrul din Republica Moldova. De Druță este legată istoria Teatrului Național „Mihai Eminescu”. Începând cu anul 1962, opera lui Ion Druță a fost montată de mai multe ori, iar piesa „Casa Mare” a devenit emblematică pentru repertoriul teatrului.
„Casa Mare”, bunăoară, a cunoscut trei versiuni scenice: 1962, regia Victor Gherlac, cu Domnica Darienco și Alexandru Morarenco în rolurile titulare, Vasiluța și Păvălache; 1991, regia Nicoleta Toia, cu Viorica Chircă și Petru Hadârcă; 2016, regia Alexandru Cozub, cu Margareta Pântea și Victor Nofit, iar acum cu Igor Babiac.
Piesa „Păsările tinereții noastre” a fost montată în anul 1973, regie Valeriu Cupcea, scenografie Anatolie Șubin (Lucrarea a obținut Premiul I la Concursul unional de dramaturgie originală. Valeriu Cupcea a montat această piesă și la Teatrul „F. Volkov” din Iaroslavl, în 1972. Au urmat piesele „Doina”, 1982, regie Sandri Ion Șcurea, scenografie Petru Balan, „Frunze de dor”, 2022.
Comunicarea regizorului Petru Hadârcă a fost însoțită de secvențe cu înregistrări video, realizate la Teatrul Național „Mihai Eminescu”.
A fost o surpriză pentru cei prezenți și comunicarea dr. Ana Ghilaș, cercetător științific coordonator la Institutul Patrimoniului Cultural, cu titlul „Cu privire la teatralitatea în proză, dramaturgie și spectacolele după creația lui Ion Druță”. Noutatea constă în faptul că autoarea, pentru prima dată, a elaborat și o teză de doctor habiliat în domeniul respectiv – „Teatralitatea discursului artistic a lui |Ion Druță”, la specialitatea Arta teatrală, coreografică, consultant științific este dr. hab. Ana Maria Plămădeală. Lucrarea a fost deja examinată la primul seminar de profil din cadrul Academiei de Muzică, Teatru și Arte Plastice cu prezența a reputați experți teatrologi din România, Polonia și Republica Moldova.
Membrul corespondent Victor Moraru, vicepreședinte al AȘM, ex-decan al Facultății de Jurnalism și Științe ale Comunicării a USM, era firesc să ne prezinte o comunicare cu privire la „Publicistica lui Ion Druță”. În acest context, ne vom referi doar la un exemplu adus de raportor. „A venit timpul „necesității adevărurilor spuse pe faţă” – scria în memorabilul său eseu „Pământul, apa și virgulele” (1987) scriitorul Ion Druţă, configurând, într-un mod concentrat, sloganul timpului. Prin aceasta (dar şi prin alte lucrări publicate în primii ani ai tranziţiei), Druţă a făcut publice gândurile amare, dar absolut necesare despre pământul bântuit de catastrofa ecologică, dar, mai ales, despre istoria şi spiritualitatea poporului său. exprimând mesajul durerii, generat de realităţile triste, eseul dezvăluia reprezentările noi cu privire la trecut şi prezent, fundamenta sentimentele de adâncă îngrijorare, provocate de reticențele și denaturările care afectau istoria și realitatea. Din evidențierea rădăcinilor fenomenelor reprobabile ce trebuie extirpate, din stimularea gândului cu privire la imperativul schimbării, al luptei cu psihologia favoriților impostori ai timpului, rezultau, în fond, direcția și spiritul transformator al epocii noi care demara. Ecoul cuvintelor druțiene, pronunțate în această lucrare: „Pământul, istoria şi limba sunt, în esenţă, cei trei stâlpi pe care se ţine neamul”, a înregistrat o deosebită amploare”.
Ultima comunicare, prezentată la Colocviul Științific, a fost „Popularitatea valorificării și promovării operei druțiene în cadrul Centrului Academic Internațional „Mihai Eminescu”, autor directorul acestei instituții Elena Dabija, care a venit cu detalii importante în evidențierea interesului sporit al cititorilor pentru lucrările semnate de scriitorul academician Ion Druță.
Era logic să încheiem această amplă informație cu privire la Colocviul științific desfășurat la Academia de Științe a Moldovei cu un gând care a răsunat în comunicarea dlui Ion Hadârcă: „De-ar fi să însumăm într-un simbol adecvat și complex tot traseul zbaterii noastre ființiale, cu toate necazurile, victoriile și rătăcirile noastre de-a lungul ultimilor 70 de ani sau a ultimilor 30 de ani ai independenței Republicii Moldova, primul meu gând tot ar fi la Ion Druță: oricât l-ar dori pe Druță, el nu este nici al agrarienilor, nici al moldoveniștilor separatiști și nici al agresorilor kremliniști. El este și rămâne al nostru! Druță este numai al nostru! ”
Tatiana ROTARU
