- Views: 582
Ion HADÂRCĂ: „Acum nu poți vorbi de neamul românesc fără Eminescu, așa cum nu poți vorbi despre Eminescu fără a face trimiteri la rădăcini, între care rădăcinile folclorice sunt temelia a toate câte au urmat, marea școală și marea academie la care a învățat Eminescu”
Ion HADÂRCĂ: „Am încercat să dau expresie poetică trăirilor și speranțelor
de atunci, din perioada avântului mișcării de eliberare națională”
În acest timp de zgomot, frici, agitație, incertitudini și furie planetară, când întreaga lume, mai acut ca oricând, se confruntă cu imperativele păcii, încercăm să găsim în noi acea energie morală, acel elan constructiv, acea omenie și lumină care să ne radieze acele trăsături și calități prin care vrem să ne definim ca oameni. Conștientizăm că simțul posibilului poate pierde teren și cu greu să putem face față necesității momentului, darămite șansei unei perspective clare.
Ne gândim să facem, totuși, în aceste vremuri nesimple, câteva lucruri bune. Să lăsăm niște urme pentru cei care vor veni după noi, să promovăm o carte care a întrat cumva într-un con de umbră de ceva timp, să promovăm lectura care, de asemenea, a devenit cam modestă, să ne promovăm personalitățile și poate să le cunoaștem mai bine.
Astăzi, ne-am propus să dialogăm cu un intelectual de marcă, rasat, o personalitate care a dus pe culmi ceea ce ar însemna, cum spuneam mai devreme, necesitatea momentului, dar și perspectiva istoriei – Ion HADÂRCĂ, membru corespondent al Academiei de Științe a Moldovei, scriitor, om politic, personalitatea și patriotul care, acum 30 de ani, a încercat să îndrepte țara și istoria ei pe calea cea bună și dreaptă. Acum 30 de ani, Ion Hadârcă, alături de alți temerari, a întruchipat conștiința națiunii, răspunderii pentru viitorul nostru, trezind sentimentul cetățenilor noștri reuniți în libertate, în dreptate și adevăr despre ce suntem și cum suntem ca națiune. Sau, cum ne-a mărturisit chiar însuși Domnia Sa, a încercat să dea expresie poetică trăirilor și speranțelor de atunci, din perioada avântului mișcării de eliberare națională.
Așadar, în cadrul acestui interviu, vom încerca să-l cunoaștem mai bine pe cel care a deschis prima mare Adunare Națională de la 27 august 1989, Ion Hadârcă, pe cel care a inițiat primul Pod de Flori de la 1990, transformând apele mult pătimitului Prut într-un ocean infinit de lacrimi de durere, de dor, dar și de bucuria revederii cu frații despărțiți, pe cel care, fiind unul dintre cei mai demni slujitori ai Cuvântului limbii române a luptat cu condeiul, cu verbul, dar și cu fapta, dăruindu-ne „O, Libertate, sfântă Libertate”, cel mai cutremurător imn al acelor vremuri, care îndemna sutele de mii de oameni la deșteptare în speranța unui altfel de viitor.
Protagonistul nostru ne va dezvălui care stele i-au prezis întâlnirea cu poezia, când a simțit gustul frumos al cuvintelor, când și cum s-a întâmplat debutul său poetic, cum și-a descoperit pasiunea pentru opera lui Eminescu, cum e viața de intelectual, cum a parcurs și depășit realitățile dure din viața sa, despre Declarația de Independență, despre cum a decis să meargă în alegeri pentru Senatul României, cum și-a consumat deziluziile, dar și suportul familiei.
Iar pentru că astăzi e 15 iunie, ora Teiului și ziua când poetul nepereche apunea, acum 133 de ani, dar și pentru că în lumea academică m.c. Ion Hadârcă este un recunoscut pasionat pentru opera lui Mihai Eminescu, Vă îndemnăm să citiți acest interviu, realizat în exclusivitate de Serviciul de Presă al AȘM. Iar nouă nu ne rămâne decât să adăugăm la satisfacția deplină a acestui interviu recunoștința și bucuria de a-i adresa intervievatului nostru, m.c. Ion Hadârcă, calde urări de sănătate, viață lungă plină de bucurii și noi împliniri pentru că ne-a bucurat cu această lumină a cunoașterii.
O consemnare de
Eugenia Tofan,
Serviciul de Presă al AȘM
E.T.: Dle Ion Hadârcă, până a ne mărturisi cum ați trecut pe sub furcile caudine, Vă întreb: de unde veniți și ce lecții ați învățat de la apropiați, de la consătenii Dumneavoastră?
I.H.: Vin de la Sângereii mei dragi din județul Bălți. Dintr-o familie de țărani. Chiar dacă tata a deținut niște funcții în colhozul din sat, tot țăran a rămas, fiindcă iubea țărâna mai mult decât orice pe lume.
Ce am învățat? Când eram mic, am învățat de la fratele meu Gheorghe abecedarul, de la bunica Nadia – poveștile lui Creangă, de la sora mea, Viorica – frumusețea lumii înconjurătoare, de la vecini – omenia și toate celelalte pe câte le port cu sfințenie în viață de la mama Nina și de la tata Dumitru le-am învățat, de la părinții mei care au avut o viață exemplară nu numai pentru sat, dar și pentru noi, cei patru copii ai lor. În munca depusă de tata (el era agronom) găseam o bună doză de poezie, de meditație refăcătoare. Tatăl meu a vrut să mă facă și pe mine agronom, era și apicultor, mereu mă învăța ceva. Dar eu vedeam doar frumusețea mâinilor tatei și înțelegeam doar gustul mierii aurii. În tot cazul acest limbaj, al grădinii paradisului, l-am proiectat și în textele mele.
Anii de școală au fost frumoși și repezi ca zilele primăverii. Am avut noroc de prima mea învățătoare, Ecaterina Cucu-Chele care, după vreo 15 ani de Siberie, ne preda la școală mai multe decât spuneau cărțile pe atunci. Învățătoarea noastră ne citea frumos și expresiv versuri din creația lui Coșbuc, Eminescu, Blaga, iar noi le recitam la sărbătorile școlare, evident, fără a numi autorii. Învățam din fugă și doamna Cucu-Ghele mi-a dezvoltat simțul limbii române. Îmi da pe ascuns cărți de ale clasicilor literaturii române, mă ținea printre favoriții clasei... Ceilalți ani de școală au fost mai răzvrătiți, dar dragostea mea pentru literatură a rămas.
E.T.: Care stele v-au prezis întâlnirea cu poezia?
I.H.: Participam la olimpiadele republicane, raionale, luam locul I alături de Liuba Tuchilatu (Leonida Lari). Pe Vasile Romanciuc l-am cunoscut tot pe la olimpiade, suntem dintr-o generație. Apoi a apărut acel neastâmpăr, dorința de a descoperi, de a rătăci prin împrejurimi. Am ajuns odată tocmai la Cetatea Sorocii, cu un grup de copii. Auzisem că există acolo o Cetate și trebuia să o vedem. Era o perioadă de explorare.
E.T.: Și debutul poetic când s-a întâmplat?
I.H.: Am publicat câteva poezioare, în 1965, în revista „Cultura Moldovei”. Țin minte starea mea de atunci: umblam cu nasul pe sus, ce mai bucurie! Eram un tânăr poet! Țin minte primul răspuns de încurajare venit de la Dumitru Matcovschi. Nu am păstrat textul, din păcate. Îmi amintesc că am primit și un mic onorariu, dar important pe atunci, din acei bani am cumpărat pateuri de la cantină pentru colegii mei. Nu știu, dacă am gustat pateuri mai dulci și mai gustoase nici până, nici de atunci. Poeziile veneau din mers, uneori le scriam în timpul lecțiilor și asta nu mă favoriza, dimpotrivă, profesorul de matematică avea un fel de furie împotriva metaforelor mele și dorea cu orice preț să învăț teorii, să rezolv probleme complicate și insistența acelui învățător, în loc să mă apropie de enigma formulelor matematice, mi-a trezit repulsie față de această materie. Abia peste ani, în discuții cu academicianul Petru Soltan, am înțeles că gândirea poetică se ascunde în cifre, în ecuații.
E.T.: Mai apoi ați aprofundat studiul poetic la filologie?
I.H.: După școală, am aplicat la ziaristică, dar nu am trecut concursul și așa am ajuns să fac armata, care m-a educat sub aspect disciplinar și mi-a format caracterul, căci până atunci eram un rebel. După serviciul militar, obligatoriu pe atunci, am reușit la filologie, la Universitatea Pedagogică „Ion Creangă”. Acolo am pus mâna pe carte și mi-am format un sistem de gândire, de înțelegere și de depozitare a literaturii și a informațiilor pe polițele creierului meu, vorbesc despre teoria literaturii: metodologie, istorie, stilistică, textologie, studiu comparat, context al teoriilor comunicării umane și alte chițibușuri care formează gândirea unui începător conștient de ceea ce vrea să facă. Citeam tot ce se publica pe atunci și aveam bucuria străluminării, descoperirii valorilor universale și a universului limbii române.
E.T.: Cum și unde V-ați întâlnit soția?
I.H.: La facultate am întâlnit-o pe Maria, soția mea. Maria a fost și a rămas un spirit activ, spirit sportiv (a jucat baschetbal în echipa republicii), a fost profesor la Catedra de Limbă și Literatură Română de la Universitatea Pedagogică „Ion Creangă”; acum își găsește ocupații peste ocupații, învață tot ce e nou: computer, mașină, programe noi, limbi, face sport, cunoaște și poate explica toate îndeletnicirile oamenilor de la sat. Cu ea discutam despre cele citite și ei îi citeam primele versuri scrise în acea zi. Ea citea atent, lua tocul și tăia rândurile la care eu, evident, țineam mult, ea le tăia, spunându-mi: „Tu poți spune mai frumos și, principalul, poți pune în valoare un sens mai adânc decât floricelele de suprafață”... Maria nu pierde niciodată timpul, se apucă de lucruri neașteptate. De exemplu, acum croșetează o față de masă pentru Ionela, fiica noastră, care și-a deschis sufletul pentru lucrurile originale, cu specific local sau național. Mă bucur să o văd alături, chiar când mă așteaptă. Mă însoțește, mă critică, dar este îngerul meu păzitor. Ea mai și scrie, a avut câteva ecouri, facem o echipă bună, un fel de mini cenaclu literar...
E.T.: Poezia Dumneavoastră și energia soției pot ține o familie?
I.H.: La cât ar părea de demodată fraza „iubirea care mișcă sori și stele”, ea conține o mare doză de enigmă! Fraza aceasta dantescă rămâne a fi valabilă pentru orice familie, fără iubire nu există nimic în univers. Relația de fidelitate, de apropiere, de susținere reciprocă este în firea naturii. Nu dă roadă pomul fără iubirea albinei. Zilele acestea, întorcându-ne de la Iași, am văzut pe la Răducăneni un cuib de berze, le admiram cum unul stătea în așteptarea puilor, iar altul zbura în lunca Prutului după hrană, ca apoi să se schimbe cu rolurile. Cred că aceasta înseamnă iubire.
E.T. Copiii? Ce fac ei? Simt și ei gustul frumos al cuvintelor?
I.H.: După absolvirea facultății, mi-am început activitatea la Academie, mai apoi – la editura „Literatura Artistică”. De la un timp, la editură s-a înăsprit cenzura, era în perioada Solidarității poloneze. Se înăspreau criticile, mi-au fost trimise la cuțit câteva cărți pe care le redactasem. Și am părăsit munca de redactor și pe cea de șef de secție în favoarea muncii de creație. Mai bine zis, în favoarea studiului literaturii, căci viața scriitorului nu înseamnă doar contemplare, înseamnă muncă asupra cărții. Copiii? La acest capitol suntem restanțieri ambii. Nu ne prea ajungea timp să le acordăm copiilor mai multă atenție. Ne-au salvat părinții care-i alintau cum puteau. Eugen, băiatul nostru, a fost la grădiniță, a mai învățat din sistemul sovietic, Ionela – nu. Au crescut-o mai mult bunicile ei: Nina și Teodora. Acum fiica noastră este independentă, liberă și sigură pe sine ca bunica Nina, mama mea; și-i muncitoare, plină de vigoare și pricepută la toate, ca bunica Teodora, mama Mariei. Ionela ne-a cimentat și mai mult dragostea. Ionela a făcut două facultăți, juridica și limbi străine. S-a căsătorit, are doi băieți minunați: Florin și Dănuț. Are deschidere către teatru, literatură, frumos. Anul trecut și-a făcut debutul în literatură. Acum urmează să-i apară cartea a patra. Fiul s-a mișcat spre micile afaceri. E bine, ne bucurăm de el. Are familia sa, își crește fetița – Amelia. Este ordonat, cuminte, ne ajută foarte mult în gospodărie. Mă mândresc cu copiii mei, cu nepoții noștri, într-un cuvânt, cu familia mea mare și mică.
E.T.: Am citit interviurile Dumneavoastră publicate de-a lungul anilor și știu că ați intrat în politică pe vremea când aveați editate 4-5 cărți de poezie. Vreau să vă întreb acum, când aveți peste 50 de cărți des poezie, eseistică, publicistică, de traduceri, dacă nu V-a decepționat actul politic?
I.H.: Da, am trecut de-a lungul anilor prin decepționări grave. După Marea Adunare Națională din 27 august 1989, am fost ales președinte al Frontului Popular. Este adevărat, platforma Frontului popular nu anunța explicit obiectivele unirii, fiindcă, în condițiile Imperiului Sovietic, era, pur și simplu, imposibil așa ceva. Împreună cu colegii mei Leonida Lari, Nicolae Dabija, Grigore Vieru, I.C.Ciobanu, Dumnezeu să-i ierte, cu acad. Mihai Cimpoi, toți deputați pe atunci în Congresul Deputaților Poporului din Uniunea Sovietică, am condamnat Pactul Ribbentrop-Molotov: Se întâmpla la Moscova, în ședința Sovietului Suprem al Uniunii Sovietice care a declarat ab initio nule și neavenite Pactul Ribbentrop-Molotov și protocoalele lui secrete. Se întâmpla la 24 decembrie 1989. După acest eveniment de o importanță excepțională, deputații din republicile baltice s-au retras din Congres și s-au întors în teritoriile lor, și-au restabilit independența proclamată la 1918. Dar noi ce să restabilim?
Credeam și speram să fim chemați acasă de către statul român, așteptam ca Basarabia să revină la matricea sa firească, așa cum spune Declarația de Independență. Ei bine, nu s-a întâmplat și acest fapt este marele clivaj politic în care am nimerit. Este o capcană istorică. Ne-am proclamat independenți față de imperiul sovietic, iar țara, din păcate nu era pregătită să ne primească acasă și niciodată nu a cerut explicit acest lucru. Mai mult, a fost prima țară care ne-a recunoscut Independența!
O mare deziluzie a mea s-a întâmplat în anul 1994, în perioada deșteptării naționale. A fost vremea miniputciului local și s-a numit: Congresul de resuscitare a moldovenismului ca linie politică oficială „Casa noastră – Republica Moldova”. Ceva mai devreme s-a întâmplat conflictul transnistrean („V-am provocat special războiul din 1992 ca să nu vă uniți cu România”, declara în 2002, la Chișinău, președintele Dumei Ruse, Ghenadie Selezniov), după care au urmat: dezvoltarea erei moldovenismului histrionic, de la vămile euroasiatice până la cele euroatlantice… Mă refer la repunerea în drepturi a partidului comuniștilor sub bagheta magică a președintelui Petru Lucinschi, reculul comunisto-agrarian, în bloc cu interfrontiștii; alunecarea lui Mircea Snegur în brațele agrarienilor; votarea noii Constituții cu anacronicul articol 13 „Limba de stat a Republicii Moldova este limba moldovenească funcționând pe baza grafiei latine”…; concesionarea pachetului majoritar al Gazoductului republican către „Gazprom”; sacrificarea scurtei guvernări proeuropene a liberalului Ion Sturza, de către aceiași comuniști-interfrontiști cu ajutorul „mâinilor curate” ale „patriotului” Iurie Roșca – toate aceste acțiuni concertante, inclusiv exodul peste hotare a celor mai demni patrioți, au descurajat definitiv marile noastre proiecte unioniste...
O altă decepție a fost cea din timpul întâlnirilor mele cu persoanele din eșalonul suprem al statului român. Aveam calitatea de șef al guvernului moldovenesc în exil din perioada 20-26 august 1991, pe timpului PUTCI-ului militar de la Moscova. Era în ajunul proclamării Independenței Republicii Moldova. Nu aveam atunci mandat de la Consiliul nostru de Securitate să negociez subiectul Unirii, dar la întâlnirea cu Ion Iliescu, președintele României, mi-am luat inima în dinți și, folosindu-mi calitatea de votant, la Moscova, al Legii care a condamnat și anulat consecințele Pactului Ribbentrop-Molotov și a protocoalelor lui secrete, am abordat frontal problema Unirii. Referințele de răspuns au fost Quadrilaterul, Târgu-Mureșul, situația explozibilă din Iugoslavia, Tratatul de Pace de la Paris din 1947 și potențialul brâu de foc din jurul României. Deci, în consecință. Nu! Faptul discuției a fost aposteriori confirmat de însuși Iliescu într-un dialog radiofonic, cu prilejul celor 20 de ani ai independenței republicii, de la Vocea Basarabiei. dialog la care participa și Mircea Snegur.
Poporul trebuie să-și cunoască actorii importanți, implicați în opera de descurajare a tendințelor unioniste basarabene, aceștia au fost chiar președintele României, Ion Iliescu, și ministrul de externe, Adrian Năstase, prin semnarea, în primul rând, a Tratatului de colaborare, bună vecinătate și prietenie dintre România și URSS, în aprilie 1991, adică după Declarația de Suveranitate a Republicii Moldova și respingerea, la 14 martie, a Referendumului sovietic privind semnarea unui nou Tratat unional! Este inimaginabil, cum se putea claca în asemenea grad, chiar în ajunul prăbușirii urss-ului!
E.T.: Și cum ați trecut peste o asemenea realitate?
I.H.: Acel NU dureros al lui Iliescu mi-a provocat, la întoarcere acasă, o izbucnire emoțională pe malul drept al Prutului, în apele căruia mi-am înecat proiectul meu de declarație a Unirii și, drept compensație consolatoare, am propus în ziua proclamării Independenței imnul Deșteaptă-te, române!
Și am înțeles că așa ne tratează și Europa – ca pe un cordon fierbinte, ca pe o zonă gri, de tampon. Suntem un suspans geopolitic între Est și Vest. Unul din comentatorii cărții „Suveranitate”, zice că Republica Moldova este un fel de cartof fierbinte pentru România și pentru Bruxelles. Așa și este, cu o armată de ocupație în stânga Nistrului, cu un arsenal de arme și muniții… Într-adevăr, rămânem cartoful fierbinte aruncat de la unul la altul.
E.T.: Acum e aceeași situație?
I.H.: Nu vreau să descurajez populația, nu vreau să-i înfricoșez pe actualii funcționari ai statului, dar cu o armată rusă barbară sub coaste, ar trebui, cel puțin să pregătească populația pentru a ști ce să întreprindă în caz de invazie. Liniștitoarele apeluri că nu există semne de atac nu schimbă de loc comportamentul rușilor. Dar să sperăm că situația se va calma și că se va deschide un orizont mai limpede pentru noi.
Urmăresc mesajele Președintelui Maia Sandu. Dorința mea fierbinte este ca din cursul proeuropean asumat să nu lipsească și vectorul sau elementul gândirii românești. Fără acest vector nu știu dacă vom prezenta ceva important în Europa.
E.T.: Aici s-au consumat deziluziile Dumneavoastră?
I.H.: Din păcate, nu! Mai târziu am văzut cum liderii politici își apără interesele proprii, nu pe cele ale poporului; am înțeles cum judecătorii iau decizii în favoarea celor care-i plătesc din gros, nu în favoarea adevărului; am văzut cum procurorii le încropesc dosare oamenilor vinovați și-i pun la dubă pe cei nevinovați și tot așa, am simțit cum liderii de partid se îmbogățesc simțitor peste noapte... Un simplu exemplu este grăitor în acest sens: în anii 2014-2015, pe când eram lider al Partidului Liberal-Reformator, am protestat în instanță împotriva concesionării Aeroportului Chișinău și a miliardului furat. La vremea respectivă, în condițiile „statului capturat”, când Agenția Proprietății Publice ca structură a Guvernului, Curtea de Apel și beneficiarul tranzacției ilegale AVIA-Invest făceau corp comun împotriva reclamanților, era mai mult decât previzibilă respingerea Apelului nostru de către instanță, după cum s-a și întâmplat. Și atunci, în calitatea mea de oponent principal, am intervenit în finalul penibilului spectacol juridic, în ultima luare de cuvânt, punctând următoarele: „Atunci când mi-am depus semnătura sub Declarația de Independență, pe care o vedem aici atârnată în sala de judecată deasupra capetelor Dumneavoastră, noi, semnatarii ei, am avut în vedere inclusiv constituirea unui stat de drept în care toți sunt egali în fața legii și demnitarii de stat, și funcționarii publici, judecătorii, procurorii– în aceeași măsură cu cetățenii simpli. Am avut în vedere că datoria judecătorilor este, în primul rând, să apere interesul național, să nu admită ori chiar să comită delapidări ale bunului public, să nu folosească principiul inamovibilității drept paravan pentru afaceri oneroase, pentru transformarea instanțelor în anexe de cartel; să stârpească flagelul corupției și să facă dreptate. Am asistat, din păcate la o distorsionare gravă a acestor deziderate de început ale statului, de aceea nu-mi rămâne decât să-mi exprim regretul pentru propria mea semnătură depusă pe Declarație. Inutilă, precum se vede. Știind atunci la ce se va ajunge, cu siguranță, nu aș mai fi semnat-o!” (19 ianuarie 2016).
E.T.: Azi ați semna declarația de independență?
I.H.: Pot să dau un răspuns univoc – NU! Nimeni nu cunoaște sacrificiul acelor zile și nopți trăite pe margine de cuțit de o mână de oameni pentru a aduce adevărul, libertatea, cinstea și integritatea la masa lui Brâncuși. Și așa, într-o clipă, toate aceste valori au fost călcate în picioare și folosite pentru cu totul alte scopuri. Am fost naivi. Și am rămas niște naivi, fiindcă societatea trebuie schimbată din temelie, nu doar fațada...
Am vorbit despre acest fapt și în Senatul României. M-am străduit ca ideile, problemele durerile, bucuriile acestui plai să răsune în mod sistematic și acolo, în inima Țării, căci trebuie să spun că acolo se știe prea puțin, cu toate că ajutoarele vin cu nemiluita. Discursurile mele din Senat, mai ales cele din anul Centenarului se regăsesc și-n cartea mea „Tezaurul Unirii 1918”. Printre altele, am fost inițiatorul celebrării comune a Centenarului Unirii Basarabiei cu Țara-mamă în Senatul României. Am fost la președintele Senatului, Călin Popescu-Tăriceanu, cu propunerea de a ține o ședință comună a parlamentelor de la București și de la Chișinău. O idee magnifică! Dar nu a dat rezultat.
E.T.: Bine că ați amintit de înaltul for științific din România. Ce interes au trezit comunicările Dumneavoastră în Senatul României?
I.H.: Și în Senatul României, din păcate, se cunoaște prea puțin despre acest pământ. În timpul mandatului meu m-am străduit ca problemele noastre de aici să fie auzite, înțelese și, poate, trăite. Aproape în fiecare zi de miercuri prezentam câte o declarație politică de 4 minute în Senat. Într-o maximă concentrare de timp, am expus în mare parte problemele noastre.
În acest răstimp, am participat la diverse evenimente academice de la Academia de Științe din România. În ultimii ani, am prezentat În cadrul Academiei de Științe din România trei comunicări: „Eminescu și Dante, afinități elective”; „Exilul și libertatea Limbii Române” și „Eliade și Basarabia”.
E.T.: Apropo, cum și de ce ați decis să mergeți în alegeri pentru Senatul României? Ați mai crezut cumva în Podul de Flori?
I.H.: Periodic eram invitat la București la niște conferințe politice, la un moment, mi s-a propus să merg în alegerile pentru Senatul României, județul Vaslui, ceea ce am și făcut. Nu o spun cu emfază, dar lumea mă cunoștea. Încă de la Podul de Flori s-au păstrat niște legături cu oamenii de bună-credință care m-au înțeles și cu care mă întâlnesc cu drag! Dorința mea arzătoare a fost și a rămas să facem, împreună, Unirea…
E.T.: Vorbeam despre deziluziile prin care ați trecut – ele nu sunt numai ale Dumneavoastră, dar și ale persoanelor cu care ați fost cot la cot în acele vremuri. Chișinăul a învățat ceva din lecția, iertați-mi cuvântul, înaintașilor?
I.H.: Lecțiile sunt destul de complicate și complexe. Este o temă foarte grea. Aici fac o destăinuire. Când m-am angajat în mișcarea politică declanșată de la Uniunea Scriitorilor, lupta noastră cu sistemul însemna și o luptă cu acei care erau și mai sunt împotriva Libertății. Niciun scriitor, niciun artist, niciun creator nu se poate realiza și nu poate exista fără sentimentul libertății. Marii creatori: Eminescu Tolstoi, Stere, Cehov ș.a. și-au crescut libertatea interioară ca pe ceva valoros, aceasta fiind prima condiție a oricărui gânditor. Acum trebuie să recunosc, o fac pentru prima dată: inițial a existat în conștiința mea un moment de egoism, cel al artistului din mine, când mi-am dorit să obțin deplina libertate pentru sine și pentru acei care împărtășesc această idee. De aici a izvorât imboldul de a merge în această bătălie. Libertatea individuală este valoarea supremă a oricărei societăți, ceea ce la noi a rămas pe plan secund, mulți (mai ales, oamenii de creație!) au abandonat și sunt dezamăgiți. Scriitorii s-au retras la masa de scris și-i mulțumesc Lui Dumnezeu că le-a dăruit viața, și-I sunt recunoscători pentru toate căutările și frământările. Poate acum nu aș, nu am fi făcut atât de multe greșeli politice, poate am fi procedat altcumva.
E.T.: Cum a suportat familia mare demersurile Dumneavoastră politice?
I.H.: M-au susținut, m-au criticat, m-au atenționat, dar eu adesea am fost imprudent. De regulă, luptătorii de acest gen sunt singuri. Fiecare își asumă sacrificiul, uneori punând în pericol viața apropiaților. Am trecut printr-o situație care m-a cutremurat, e adevărat, după evenimentul în cauză. În noaptea în care m-am deplasat peste hotare, la 19 spre 20 august 1991, când s-a produs putci-ul militar de la Moscova, Maria a trimis copiii pe la colegii noștri de facultate, pe la prieteni, ca să nu poată fi găsiți, în cazul în care se vor declanșa aici represiunile… Am trecut pe la părinți. Mi-au dat lacrimile, când mama m-a întrebat, ei ce să facă, să-și pregătească traista cu posmagi? Ei au trecut prin perioada deportărilor, frica exista în inima părinților mei, așa cum există în conștiința societății.
E.T. Aș vrea să Vă rog să ne faceți câteva destăinuiri a scrierii versurilor „Libertate”, din îndepărtatul și memorabilul 27 august 1989. Parcă acum Vă văd, în costum național, cum citeați în aplauzele mulțimii adunate în PMAN cutremurătoarele versuri. Versul pus pe melodie de regretatul Anatol Dumitraș, interpretat de Angela Bucico, a devenit la scurt timp un adevărat imn al deșteptării naționale. Cum ați reușit să Vă „declanșați” în vers acea durere și trăirile acelor vremuri atât de profund și atât de înțeles lumii?
I.H.: Mulțumesc pentru evocare. Cred că am încercat să dau expresie poetică trăirilor și speranțelor de atunci, din perioada avântului mișcării de eliberare națională.
E.T.: Înseamnă libertatea atât de mult pentru un intelectual ca Dvs., încât citatul „câtă cultură – atâta libertate”, ar fi măsura a toate?
I.H.: Libertatea este condiția care favorizează starea esențială a creației. În primul rând, este vorba de libertatea interioară, apoi de modelul creativ pe care-l oferă orice intelectual contemporanilor săi. Altceva este percepția acestui model din care derivă gradul de cultură și, din păcate, neînțelegerile, conflictele care ne urmăresc în permanență.
E.T. Am auzit mai multe voci zicând că, dacă Hadârcă ar fi scris DOAR „Libertate”, oricum intra în galeria celor mai mari poeți, scriitori ai neamului nostru. Ce simțiți, când auziți asta, căci nu cred că nu ați auzit măcar o dată?
I.H.: În primul rând, pace. E vorba de o stare, un fior de pace interioară. Important e să subliniem conjuncția acestei stări cu ideea de credință. Dumnezeu l-a creat pe om liber, acesta fiind marele mesaj cristic pentru om.
Poemul „Libertate”, prin muzica lui Anatol Dumitraș și vocea Angelei Bucico, pe atunci un șlagăr, acum a devenit o frumoasă amintire din anii renașterii naționale.
E.T. Personal, Dvs. ce creații Vă sunt mai aproape de suflet?
I.H.: Poezia. Cuvântul purtător de sens și de lumină! Restul e tăcere, vorba lui Seachespiare.
E.T.: E grea amintirea, suferințele sunt întotdeauna grele. Peste un timp, în 2012, ați devenit membru-corespondent al Academiei de Științe a Moldovei. Care v-au fost preocupările științifice în acest răstimp?
I.H.: Cerințele impuse de AȘM m-au mobilizat. Mi-am continuat investigațiile științifice sistematice în câteva direcții tutelate de spiritele emblematice ale culturii și literaturii române: Dimitrie Cantemir, Mihai Eminescu. B.P.Hasdeu, Constantin Negruzzi, Constantin Stere, Nicolae Iorga, Nichita Stănescu. Am fost prezent cu diverse comunicări științifice, evocări, discursuri la diversele simpozioane academice, conferințe științifice internaționale și naționale, la lecturile tradiționale academice.
E.T.: Dacă ați putea să ne mai aduceți câteva exemple...
I.H.: Cu plăcere. De exemplu, „Omar Khayyam, emirul strofelor stelare”; „Funcțiile peisajului siberian în romanul lui Constantin Stere „În preajma revoluției”; „Stereograme vizionare în publicistica lui C.Stere”; „Reconsiderarea debutului poetic prin „Argoticele” lui Nichita Stănescu” (Ploiești); „Umberto Eco, umbrind ecoul”, „Limba română versus puterea”, „Apoftegmaticul Coseriu sau cum l-am cunoscut pe Marele Nostru Necunoscut”, „Așteptându-l pe Vișniec”, „Revelațiile unui Jurnal inedit (Nicolae Iorga – 150)”, „Fastul și meandrele independenței moldovenești”, „Grigore Vieru – poetul și tribunul”, „Intriga limbajului scenic sau odiseea unui Teatru al limbii române”; „Mihai Eminescu sau codul ieșirii din labirint” și altele, ca să exemplific doar registrul tematic al preocupărilor mele.
Evident, am participat și la evenimente consacrate vieții și activității unor scriitori, pictori, muzicieni, într-un cuvânt, oameni din cultura națională. De exemplu, „Strategii narative de regăsire a sinelui în creația Lidiei Istrati”; „O alergare deca-negruzziană”, „Intriga limbajului scenic sau odiseea unui Teatru al limbii române”; „Eminescu-i simfonia limbii noastre românești”, „Grigore Vieru – verbul de lumină (II)”, „Există Codul Doga”; „Ruinele și runele războiului (I-VII)” ș.a. Ele toate, nu doar aceste activități citate aici, sunt expediate conducerii AȘM în Rapoartele de activitate științifică de la sfârșit de an.
E.T.: Să ne reținem un pic în registrul vieții academice. Ca personalitate a vieții culturale, ca intelectual de marcă, Dvs. ați susținut, în 2015, în cadrul Forului științific o prelegere de Ziua Limbii Române cu genericul „Limba română versus politica”. Deși vremurile erau, de altfel, ca și acum tulburi, discursul Dvs. a fost întrerupt în repetate rânduri de aplauzele onoratului public, oferind certitudinea aprecierii curajului Dvs. de a spune lucrurilor pe nume. De ce limba română versus politica sau de ce limba română a devenit o preocupare a politicului atât timp cât verdictul s-a dat prin lege?
I.H.: Da, am ținut o conferință cu acest generic la AȘM. Trei au fost motivele care m-au determinat să mă pronunț în acest domeniu – unu: am fost martorul și participantul mai multor evenimente cruciale din istoria noastră recentă, doi: consemnam, în acele zile, 25 de ani de la instituirea oficială și desfășurarea primei sărbători închinate Limbii Române și 20 de ani de la legiferarea Imnului de stat Limba noastră și trei: voiam să-i dăm Cezarului, adică Limbii Române, ce-i a Cezarului. Înțelegeam că, în condițiile în care mai toleram (și mai tolerăm, din păcate), după sindromul ancestral al carului național cu două proțapuri, fenomenul cronic al dedublării: două limbi, două biserici, două direcții geostrategice, două oligarhii – una națională și alta pro-rusă, trebuia să ne pronunțăm și să ne delimităm clar de confuziile și manipulările din afară.
Atitudinea puterii față de limba română, un ștab comunist din perioada mai nouă a dezbaterilor lingvistice a evoluat de la „Niet, niet i escio raz niet!” (Nu, nu și încă o dată nu!) la aberația „din punct de vedere ştiinţific este limba română, dar, din punct de vedere politic, este moldovenească”, până la „pentru Ea la Putna clopot bate”!
Țin să afirm, în mod principial, că în spaţiul nostru există, precum se vede, exact atâta limbă română, câtă independență avem! Paralelismele sunt circumstanţiale şi modale.
E.T.: În lumea academică sunteți un recunoscut pasionat pentru opera lui Mihai Eminescu. Ce a fost înainte de a fi Mihai Eminescu?
I.H: Mult a fost. A fost mult zbucium, a fost un trecut pe care Eminescu l-a trăit cu toată ființa, cu toată lăcomia căutării și a cunoașterii. A fost o țară, a fost un neam, au fost niște ape, au fost munți, a fost o ambivalență a căutărilor și a împlinirilor întru identificarea conștiinței naționale și a geniului național, dar și a unui popor renăscut din magma timpului ostil. Și Eminescu a venit către poporul său și poporul a venit către Eminescu. Acum nu poți vorbi de neamul românesc fără Eminescu, așa cum nu poți vorbi despre Eminescu fără a face trimiteri la rădăcini, între care rădăcinile folclorice sunt temelia a toate câte au urmat, marea școală și marea academie la care a învățat Eminescu. Marin Sorescu zicea: „Generația din care fac parte (e vorba de generația anilor `60 - generația de aur a poeziei moderne române – pe care, în mare parte, am cunoscut-o prin Marin Sorescu, Ioan Alexandru, Nichita Stănescu, Ana Blandiana etc., mă miram atunci că și ei trecuseră prin proletcultism, avându-l, totuși, ca ideal și model pe Eminescu – n.n.), venind după o destul de mare perioadă nu ne-a fost teamă că iubindu-l nu vom mai putea fi noi înșine și nu vom fi moderni. Prin `63, mi s-a părut că l-am văzut pe stradă înaintea mea. După o clipă s-a pierdut în mulțime. De la această străfulgerare s-a născut poemul Trebuiau să poarte un nume…”. A fost o epifanie soresciană și a fost un noroc să aibă Sorescu o asemenea străfulgerare, pentru că a dăruit națiunii una dintre cele mai frumoase poezii dedicate lui Eminescu.
E.T.: Ce calități admirați cu precădere în persoana lui Eminescu?
I.H.: Îi admir capacitatea enormă de muncă, memoria fenomenală, aviditatea cunoașterii trecutului istoric, dorința de a cunoaște cât mai mult și de a cutreiera universul românesc în toate aspectele sale: istorice, geografice, culturale, omenești, ontologice chiar și, în același timp, aviditatea de care au rămas uimiți toți cercetătorii când au descoperit manuscrisele despre care Noica zicea „Eminescu sau omul deplin al culturii românești”. Fiecare rând al lui Eminescu merită și trebuie să fie publicat, vorba lui Nicolae Iorga. În fața operei lui Eminescu simți fascinația izvoarelor formării sale intelectuale. E vorba de filozofia germană: Schopenhauer, Kant de care era îndrăgostit, fiind îndemnat de Maiorescu să scrie o teză de doctorat și s-o apere la Berlin sau la Viena; Hegel sau Herder care i-a inspirat dragostea pentru trecut și necesitatea conceptualizării sub aspectul teoriei estetice a formării prin folclor, a surselor de formare și înflorire a literaturii germane, a romantismului german prin frații Grimm…
În Eminescu n-ai cum să nu-l admiri pe Eminescu. Da, a fost un Eminescu obstrucționat într-o anumită perioadă, apoi un Eminescu adulat, a mai fost un Eminescu criticat, a fost un Eminescu privit cu suspiciune, condamnat de naționalism, de șovinism, de tot ce vreți: de etnicism, de exagerări. Astăzi, cunoscându-i în integritate opera, ne putem forma o imagine complexă – avem ediția Perpessicius, avem ediția facsimilată a Academiei Române, la care au contribuit foarte mult Ion Caramitru și Eugen Simion cu întreaga echipă academică. Izvoarele acestea s-au adunat treptat într-un fluviu mare care este necuprinsul și neogoitul Eminescu, în oglinda căruia ne răsfrângem noi înșine.
Prin Eminescu ni se relevă cunoașterea de noi înșine. Dacă nu-ți vezi propriul chip, înseamnă că nu l-ai înțeles pe Eminescu. Atunci când Eminescu zice „Pe mine mie redă-mă…”, se prefigurează îndemnul dureros spre metanoia cristică, spre operația intelectuală de cunoaștere a sinelui de care s-a apropiat cel mai mult Eminescu. Anume acest miracol se întâmplă cunoscându-i opera: ne redăm nouă înșine ființă și identitatea națională.
E.T.: Uimește universalitatea deschiderii lui Eminescu spre zone puțin cunoscute în cultura română...
I.H.: Exact, mai ales joncțiunile cu filozofia orientală, de exemplu, gramatica sanscrită, Upanișadele, Mahabharata. Cu aviditate se apleacă asupra izvoarelor istorice naționale, participând, alături de Slavici, la editarea operelor istorice ale lui Hurmuzachi. Aici se înscrie și traducerea gramaticii paleoslave, zise Manual de limbă paleoslavă (vechea slavă bisericească), precum și alte surse care demonstrează capacitatea și dorința enormă de a acoperi dimensiuni nemaicunoscute până la el. Sinteza poetică a aspirațiilor spre universalitate, spre origini și spre definirea de ansamblu a exodului în timp a civilizației umane o aflăm în vasta pânză poematică eminesciană Panorama deșertăciunilor.
E.T.: Într-o discuție cu doamna Maria, soția Dvs., am aflat că de fiecare dată când veniți din România, aveți câteva genți de cărți (!), astfel încât casa e tapetată cu cărți. Îmi imaginez ce frumusețe sălășluiește în casa Dvs. Dar ce cărți despre Eminescu ați procurat în ultimul timp? Și ce se mai scrie despre Eminescu și nu știți Dvs.?
I.H.: Din ceea ce am reușit să adun și să parcurg legat de numele lui Eminescu, am reținut câteva titluri excepționale. În primul rând, Sursele germane ale creației eminesciene de Helmuth Frisch. Sunt două volume extraordinare editate la Editura Saeculum din București; Amintiri de la Junimea din Iași de George Panu (sunt pagini mai puțin cunoscute publicului larg în care se vorbește și despre Eminescu și poezia populară). O performanță deosebită este lucrarea Mihai Eminescu – Dicționar enciclopedic (2013) realizată de acad. Mihai Cimpoi. E de urmărit și scrisul lui Theodor Codreanu, unul dintre cei mai devotați eminescologi care a creat, s-ar putea spune, o întreagă colecție, o întreagă bibliotecă dedicată lui Eminescu. Marea surpriză însă a fost, în 1999, când am citit Dubla sacrificare a lui Eminescu, volumul lui Theodor Codreanu care a provocat multe polemici în presă. În 2011 apare, la editura Universul, cartea Eminescu în captivitatea „nebuniei”– o continuare a cercetărilor Domniei sale, complementare și cu cele ale lui Nicolae Georgescu, același care a editat la Chișinău cartea Moartea antumă a lui Eminescu – cuprinzând perioada 1883-1889, o carte în care sunt aduse în prim-plan documente și argumente destul de pertinente: modul în care Eminescu a fost urmărit de serviciile secrete austro-ungare, de alte servicii, cum a fost înlăturat, încetul cu încetul, de la Timpul, cum a avut loc despărțirea de Maiorescu. Drept argument se aduce un articol identificat de Nicolae Georgescu Despărțirea de Maiorescu, articol care coincide cu perioada lui mai 1883, cea de până la prima reținere a lui Eminescu și de trimitere la sanatoriu, perioadă care anticipează nu doar criza de mai mulți ani, dar care cuprinde și momentul în care Eminescu decide să nu citească celebra sa Doină pe care o pregătise pentru ceremonia de dezvelire a statuii lui Ștefan cel Mare de la Iași, în iunie 1883, în prezența regelui. E vorba de celebra Doină despre care mulți spun că este evanghelia politică a neamului nostru. S-a ferit de public de teamă să nu intre în criză, precum explică însuși poetul. În schimb, a citit-o seara fiind invitat la Junimea unde se stimula, mai ales, spiritul critic, zeflemeaua, criticismul, gluma. A fost unica dată când s-a aplaudat la Junimea. Din acest moment, publicată fiind apoi, Doina a stârnit foarte multe reacții și comentarii publice. „Mai domoliți-l pe Eminescu”, a fost mesajul transmis, de la Viena, de către ministrul Petre Carp. Din acest moment a început calvarul eminescian, dar și istoria marelui păcat care mai planează asupra națiunii române, așa zice Constantin Noica, păcatul de a-l fi pierdut pe Eminescu atât de tragic și atât de tânăr.
E.T.: Am întrebat asta, pentru că iată se apropie o altă ediție a Congresului Mondial al Eminescologilor, ghidat de renumitul eminescolog, critic și istoric literar, acad. Mihai Cimpoi, și ați putea veni cu noutăți într-o o conferință, în acest context.
I.H.: Lucrez la un eseu care crește într-o lucrare mai amplă. Deocamdată, nu este cazul pentru a anticipa rezultatele....
E.T.: Ce le puteți sugera tinerilor scriitori, poeți în acest sens?
I.H.: Le pot spune că Eminescu este o mare provocare intelectuală pentru orice minte dornică să cunoască sau să se confrunte, să încerce a-și trece pe pielea proprie suferințele lui. Pentru oricine s-ar angaja în această muncă Eminescu apare ca un munte de neînvins. Primul pas pe care trebuie să-l facă tânărul cititor este să-i cunoască, pe din afară, OPERA cuprinsă în ediția academică Mihai Eminescu. Opere. Poezii, lansată în 2013 cu prilejul rotunjirii celor 150 de volume din monumentala colecție Opere fundamentale. Găsim aici poezia lui Eminescu în cea mai completă interpretare, cu prefața acad. Eugen Simion, cu stabilirea diferențelor textuale și cu noile comentarii ale lui Nicolae Georgescu asupra ediției Perpessicius – o ediție-canon, am zice, peste care, de aici încolo, nici un eminescolog serios nu va putea trece…
E.T.: Sunt cunoscute multe aprecieri ale creației marelui Eminescu. Dumneavoastră cum îl apreciați?
I.H.: Într-adevăr, sunt sute, mii chiar de aprecieri ale omului, poetului, filozofului Mihai Eminescu. E vorba de Nicolae Iorga, George Călinescu, Constantin Noica, Perpessicius, Marin Sorescu, Nichita Stănescu, Tudor Arghezi, Ion Negoițescu, Ioana M. Petrescu, Theodor Codreanu, Mihai Cimpoi… Departe de mine este intenția să mă pliez în siajul acestor gânditori, dar implor gândul să-mi exprime atitudinea, aprecierea și admirația față de Eminescu și zic așa: Există poeți egali cu propriul lor destin și există poeți ale căror destine se fac egale cu înseși destinele popoarelor din sânul cărora le-a fost hărăzit să răsară. Astfel se întâmplă miracolul osmozei unei duble identități. Ca într-o oglindă a eternității stau față în față Poetul contopit cu neamul său și neamul poetului recunoscându-se prin el. Matematicește vorbind, ori de câte ori am încerca să recompunem structura adevărului istoric, cristic și providențial-artistic românesc, de fiecare dată, drept sumă a lor, am obține un nou Eminescu!
E.T: Dacă ar mai fi să ieșim să ne mai apărăm valorile astăzi, ca acum 30 de ani, ați face-o?
I.H.: Cu siguranță. Dar fără greșelile de altă dată. Pentru că ne așteaptă alte greșeli...
E.T: Ce stă la ora actuală pe masa de lucru a poetului, eseistului, publicistului, traducătorului, omului de știință și politicianului Ion Hadârcă?
I.H.: Eminescu, Hașdeu, Blaga, Arghezi, Stănescu, Vieru, Doga stau cuminciori și mă așteaptă să mă aplec asupra nemuritoarelor lor lucrări...
E.T.: Vă mulțumesc.
