Academicianul Ioan-Aurel POP: Omagiu târziu

S-a stins maestrul Eugen Doga, acela care a iubit viața și care nu a cunoscut cuvântul moarte. De fapt, el nu a murit, ci a trecut în nemurire. Nu văd nimic neobișnuit în recunoașterea valorii sale de către oamenii de stat, în decorarea lui, în invitarea sa la concerte, în jurii, în laudele aduse lui de către anumiți oameni, interesați sau nu. Văd, însă, neobișnuitul în fiorul pe care-l crea muzica sa, în curgerea melodiei precum unda ușoară a apei de izvor, în calda-i privire de om generos, în mulțumirea sufletească pe care o aducea vorba sa molcomă. Ne-am obișnuit prea mult cu manelele, cu versurile de mâna a treia, cântate pe nas, cu vulgarități care nu ar trebui permise în spațiul public, cu „folclor nou” și cu soliști care improvizează și care nu mai preiau zestrea de demult. Maestrul venea cu alte idei și idealuri despre muzică. Iubea folclorul basarabean, dar înțelegea și pofta de muzică lăutărească, muzica „de la margine de București”, horele și doinele de pe Olt și Mureș și le cuprindea pe toate într-o enormă simfonie. Cunosc spirite „subțiri” care strâmbau din nas la auzul valsurilor sale, la zvonul de romanță al unor compoziții ale sale, la entuziasmul unor concluzii ale sale. Să fie sănătoși! Maestrul a luminat viețile a milioane de oameni. El a ajuns cunoscut în România prin muzica filmului „Șatra”, în care au jucat Svetlana Toma și Grigore Grigoriu. Eram adolescent când am văzut pe generic numele de Eugen Doga, scris cu litere chirilice și în formă rusească: Evgheni Doga. M-am luminat și m-am bucurat. Am văzut cum „nasc și la Moldova oameni”, ca să folosesc vorbele unui cronicar. Ba, mai mult „nasc la Moldova oameni” decât în alte provincii românești.

„Valsul iubirii”, recunoscut de UNESCO, cu iz de muzică slavă venită din întinderea nesfârșită a stepei și, poate, cu unde muzicale care amintesc de Șostakovici, a făcut ocolul lumii. Veți zice că și Iosif Ivanovici de la Galați a compus „Valurile Dunării” și nu a ajuns faimos, nici socotit mare muzician. Compozitorul „Dunării albastre”, Johann Strauss (fiul) este de departe mai cunoscut, este chiar faimos și este onorat anual prin faimosul concert de Anul Nou. Poate că Ivanovici nu a atins măiestria Strauss-ilor în acordurile sale, dar a ajuns și el la sufletul românilor și al altora. Cât de frumos plutește barca pe valuri și cât de puțin se știe cine a mânat-o pe unde. Da, dar vina o purtăm noi, românii, mereu cârtitori și nerecunoscători. Dacă era vorba de un austriac și de un vals compus la Viena, altminteri ar fi stat lucrurile. Eugen Doga a fost, spre cinstea instituției moldovene, membru al „Academiei de Științe” de la Chișinău. Paradoxal, Maestrul nu a fost membru al Academiei Române, fapt pentru care am fost adesea blamat, pe bună dreptate. Nu pentru că ar fi fost vina mea: cunoscătorii știu că președintele Academiei Române are un singur vot la dispoziție în Adunarea Generală, că nu poate, că nu trebuie să influențeze candidaturile, că propunerile ajung mai întâi la secțiile de specialitate și că nu pot trece mai departe fără votul a cel puțin două treimi din membrii secției respective. La secția noastră de arte și audiovizual candidatura Maestrului Eugen Doga a rămas undeva suspendată pe motiv, probabil, că muzica sa nu era de „înălțimea” așteptărilor venerabilei instituții. Instituțiile sunt formate din oameni și oamenii sunt supuși greșelii. Dincolo de toate, cei care au curiozitatea și voința să asculte muzica compusă de Eugen Doga rămân impresionați. Un val de admirație se revarsă peste lume și sufletele – chiar și cele mai aspre – se înmoaie și se smeresc. Nu este vorba aici numai de specialiștii severi, fiindcă muzica mare nu este doar pentru ei.

Maestrul a trecut prin moarte la viață, la viața veșnică invocată de Sfânta Scriptură. Dar, spre deosebire de preceptele noastre creștine și, poate, în continuarea lor, Maestrul trăiește prin arta lui, prin muzica luci pe care a avut amabilitatea să mi-o înmâneze odinioară imprimată cu mijloacele moderne cunoscute. Dictonul latin Ars longa, vita brevis („Arta lungă, viața scurtă <este>”) i se potrivește pe deplin lui Eugen Doga: a trăit în dimensiuni temporale omenești pe acest pământ, dar a lăsat în urmă o operă nemuritoare, la dimensiuni temporale eterne.

Opto sit tibi terra levis!

Ioan-Aurel Pop