Interviul ”Săptămânii” Acad. Ioan-Aurel POP, președintele Academiei Române: ”Obligația oamenilor de știință, a creatorilor de valori spirituale este să construiască și să pregătească timpul marilor schimbări”

Acum câteva zile, revista ”Săptămâna” s-a adresat domnului academician  Ioan-Aurel POP, cu rugămintea de a ne acorda un interviu în calitatea  Dumnealui de Președinte al Academiei Române, lucru care nu s-a mai întâmplat în toți cei 31 de ani de apariție a ”Săptămânii”. Suntem printre primele reviste de limbă română la Chișinău și în toată această perioadă de timp am avut o bună colaborare cu Academia de Științe a Moldovei și cu institutele ei de cercetare. Am putea aduce exemple frumoase și nume valoroase ca, de exemplu, cele ale regretaților academicieni lingviști Nicolae Corlăteanu, Silviu Berejan, Eugen Coșeriu, fizicieni Andrei Andrieș, Valeriu Canțer, chimiști Constantin Turtă, Pavel Vlad, medici acad. Vasile Anestiadi și prof. Zinaida Anestiadi, agronomul Simion Toma etc. Ne este alături în prezent academicianul fizician Ion Tighineanu, personalitate notorie la talie internațională, actualul președinte al AȘM, și mulți alții. Ei au fost protagoniștii interviurilor noastre, au participat la dezbaterile cu privire la noul Cod al Educației, reforma în sistemul C&D, impusă potrivit diverselor modele occidentale. Dar, până la urmă, s-a ajuns la o situație destul de complicată a cercetării la noi. Ne-am dori ca redacția noastră și în continuare să-și pună umărul pentru a susține dezvoltarea științei în Republica Moldova. În acest sens, ni s-a părut edificator Planul de activități comune întru apropierea celor două maluri ale Prutului și creării unui spațiu cultural și științific comun. Ne-am angajat să publicăm interviul imediat după ce vom avea răspunsurile domnului academician, după care vom solicita un interviu și domnului Președinte Ion Tighineanu, de la care deja avem un răspuns favorabil.

Constantin Olteanu: Dle Președinte, de la Chișinău se observă o apropiere cum nu a mai fost între cele două Academii. Presupunem că această apropiere este generată în prezent de mai mulți factori: contextul regional actual marcat de presiunile Rusiei asupra Republicii Moldova; opțiunea proeuropeană manifestată la Chișinău cu toată fermitatea; adoptarea unui format comun pentru un șir de acțiuni, dar și felul în care este înțeleasă acum o relație între două Academii care vorbesc aceeași limbă.

Acad. Ioan-Aurel Pop: Da, este adevărat, în apropierea și mai ales în unirea românilor (mult mai despărțiți cândva decât sunt acum), împrejurările internaționale au avut mereu un rol important. Noi am fost priviți de cei mari drept un popor mic și a trebuit să urmăm uneori căile trasate de ei. Dar, dincolo de orice context regional favorabil, apropierea românilor nu s-ar face în forma actuală dacă nu am fi cu toții români și dacă nu am vorbi aceeași limbă. Așadar, pe un fond regional îngrijorător, „cei de-o limbă și de-un sânge” – cum a spus Alexandru Davila – se adună, se strâng la un loc, arată și altora înrudirea și unirea lor. Academiile sunt primele care trebuie să arate convingerea elitelor intelectuale de a fi împreună, așa cum a hărăzit Dumnezeu, așa cum ne-a trasat drumul prin istorie. Veți spune că orientările actuale („progresismul”, neomarxismul, „anularea culturii”, „treziții” etc.) nu sunt cele mai potrivite strângerii rândurilor pe criterii etnice-naționale, dar nu trebuie să cedăm. În istoria oricărui popor, elitele bune au adus binele, iar popoarele de succes sunt acelea care au încredere în elitele lor.

Constantin Olteanu: Am amintit în partea introductivă că la începutul lunii aprilie a fost adoptat un plan comun de acțiuni care urmează să se desfășoare fie la Chișinău, fie la București. Despre ce acțiuni este vorba și de ce s-a optat anume pentru acestea?

Acad. Ioan-Aurel Pop: Este vorba despre sesiuni comune ale conducerilor celor două academii, despre primiri de membri comuni ai acestora (savanți din România primiți ca membri la Chișinău și viceversa), despre sesiuni comune de comunicări cu ocazia sărbătorilor limbii și culturii române. Vom întări împreună redacțiile celor două publicații oficiale ale academiilor noastre – Academica și Akademos – prin membri în colegiile respective din ambele țări. Specialiștii din stânga Prutului sunt invitați să publice în periodicele de specialitate ale Academiei Române, elevi și studenți din Republica Moldova vor participa la tabere organizate de Academia Română și vor primi burse din partea Academiei Române. De altminteri, acordul de colaborare dintre cele două academii surori permite cea mai largă paletă de acțiuni și de interacțiuni. Avem avantajul limbii române comune, avem istoria noastră care, deși despărțită de imperiile acaparatoare, a rămas una, unită. Eu, când vin la Chișinău, mă duc de fiecare dată pe Aleea Clasicilor și mă simt mai acasă decât oriunde pe toată rotunjimea pământului românesc.

Constantin Olteanu: În zilele în care, la Chișinău, limba română a fost recunoscută ca limbă a țării, Academia Română a fost printre primele foruri științifice care a salutat această decizie. Dumneavoastră personal, dle Ioan-Aurel Pop, ați publicat în revistele de la Chișinău, preponderent în revista „Limba română”, un șir de articole în care vorbeați distinct despre acest adevăr. Credeați atunci că această repunere în drepturi se va face într-o zi nu chiar atât de îndepărtată?

Acad. Ioan-Aurel Pop: Nu știam neapărat când, dar eram convins că nu poate dura minciuna. O limbă nu se schimbă după voința liderilor politici de pripas. Firește, mai sunt regimuri politice care inventează limbi, după criterii false. Regiunea istorică românească în care m-am născut eu se cheamă Transilvania și a avut statut de voievodat autonom timp de câteva secole, apoi a fost principat tributar turcilor cu existență aproape independentă, dar nu a creat nimeni limba transilvăneană pentru români sau pentru unguri ori pentru sași. Austria există de vreo opt secole, fără să aibă nevoie de limba austriacă. La fel Elveția, Belgia și multe alte state. Limbile nu se fac prin decrete și legi ale parlamentelor, ale suveranilor, ale președinților sau ale guvernelor. Și nici măcar prin „cercetări” ale academiilor. Dacă basarabenii vorbesc românește în grai moldovenesc, atunci așa trebuie să fie pentru toți și ... punctum. „Statalitatea” nu se întărește prin minciuni. Limba este una, iar politica alta. Să ne bucurăm cu toții de curgerea lină a limbii noastre, de dulceața ei doinită și de dorurile ei multe, de „băietul” care cutreiera păduri, de amintirile din copilărie, de clopotul Căprianei și de susurul apei Nistrului! 

Constantin Olteanu: Conform acestui Plan de acțiuni, la 31 august 2023, de Ziua Limbii Române, la ședința comună a ambelor Academii, Dvs. veți prezenta un discurs. Care e subiectul lui?

Acad. Ioan-Aurel Pop: Eu nădăjduiesc să fim sănătoși cu toții și să putem întruchipa planurile noastre. Nu voi putea vorbi despre altceva decât despre limbă, despre definiția limbii române cu strămoși născuți pe Cogâlnic (el, Kogălniceanu, la 1843, numea patrie toată acea întindere de loc pe care se vorbește românește), despre unirea noastră prin limbă, despre acei moldoveni care, mai vajnici ca muntenii, au scris Hora Unirii, au făcut Universitatea din Iași, au înfăptuit secularizarea averilor mănăstirești, reforma agrară, reforma școlară și toate celelalte. Modernizarea României au început-o doi moldoveni – Cuza și Kogălniceanu – și a teoretizat-o la Iași un ardelean născut la Craiova, Titu Maiorescu. Atunci când este ziua limbii noastre se poate vorbi despre întreaga civilizație românească, deoarece limba rămâne principalul instrument de comunicare între români și cel mai important semn de recunoaștere a românității noastre. Asta nu înseamnă că nu continuăm să fim și moldoveni, dobrogeni, bănățeni ori olteni și că nu ne vorbim mai departe graiurile. Numai că limba română literară ne unește pe toți și – prin latinitate – ne scoate și ne prezintă în lume. Din păcate, nu știm noi să ne prețuim întotdeauna limba cum s-ar cuveni, dar, din fericire, o fac alții pentru noi. Este vorba despre savanții și literații străini care ne laudă, ne traduc cărțile în limbile lor și ne redau istoria pentru popoarele lor. Câteodată, rar, se ridică și dintre noi câte unul, cu parfum de tăria unui crin (ca să-l parafrazez pe George Călinescu), așa cum a fost basarabeanul Eugen Coșeriu, mesager pe tot globul pământesc al forței limbii române. Așa că sunt așa de multe de vorbit la sărbătoarea limbii române, încât toate acestea ne copleșesc. Frumos ar fi să vorbim bine românește, dar să și facem ceea ce se cuvine pentru binele românilor din cele două state românești și de pretutindeni.  

Constantin Olteanu: Știu că atât Chișinăul, cât și Bucureștiul își doresc o întinerire a mediului academic. Cum se poate întâmpla acest lucru?

Acad. Ioan-Aurel Pop: Greu! Academiile sunt, prin natura lor, instituții conservatoare, în sensul că păstrează și chiar teoretizează tradiția bună, rânduiala dreaptă, cultura înaltă (acum includem și știința în cultură). Or, tradiția, ca și cultura temeinică (verificată) aparțin trecutului. Trecutul le validează, după cum tot trecutul validează și carierele savanților. Firește, se pot primi în academiile noastre membri tineri, în plină putere creatoare, dar consacrarea valorilor se face în cele mai multe domenii târziu, când savantul, creatorul, artistul se află spre apusul carierei. Academia Română a fost însă dinamică și activă atunci când a primit oameni tineri în sânul ei – cum au fost Iorga sau Maiorescu. Îmi amintesc că un transilvănean – Silviu Dragomir – a devenit membru corespondent la 28 de ani, înainte de Primul Război Mondial. Propunător a fost istoricul Ioan Bogdan, care – interpelat de unii colegi revoltați de tinerețea candidatului – a garantat pentru el, care avea atunci publicate doar două studii de referință. Ulterior, Silviu Dragomir, secretar al Măritei Adunări Naționale de la Alba Iulia din 1918, a devenit unul dintre marii istorici ai românilor. Drept răsplată pentru patriotismul său, comuniștii l-au băgat la închisoare. Dar opera lui a rămas, iar monografia sa despre Avram Iancu – „Craiul Munților” la 25 de ani – rămâne cea mai bună. Întinerirea despre care vorbiți se mai poate face în România prin promovarea tinerilor în cercetare, în institutele de specialitate. Ne străduim zi de zi să facem acest lucru. Apropo de savanții tineri, se zice că odinioară matematicianul Grigore Moisil a concurat pentru postul de director al unui institut al Academiei, iar președintele comisiei de concurs – un venerabil academician – l-a felicitat și i-a spus că ar fi câștigat numai că era prea tânăr. La care matematicianul ar fi replicat: „De acest defect, domnule președinte, mă corectez cu fiecare zi ce trece!” 

Constantin Olteanu: Scriați într-un articol de acum câțiva ani „Limba română este cea mai importantă creație culturală colectivă a poporului român, un adevărat tezaur care trebuie mereu cultivat, prețuit, primenit și apărat.” Ce trebuie să înțelegem prin sintagma ”cultivat, prețuit, primenit și apărat”?

Acad. Ioan-Aurel Pop: Limba nu există în sine și de la sine, suspendată undeva deasupra noastră, ca zeii din Olimp. Limba există prin poporul care a creat-o și căruia îi servește ca mijloc de comunicare. Într-un fel, limba este ca o grădină bună de cultivat. Plantele, ca să crească frumos, trebuie udate, curățate, ferite de buruieni și chiar iubite. Grădinarii cei buni vorbesc cu plantele lor, le mângâie, le privesc cu duioșie și îndepărtează ramurile și frunzele rele, uscate. Așa este și limba română – o grădină – iar grădinarul este poporul român, prin elitele sale culturale. De circa cinci secole – de când Diaconul Coresi a tipărit primele cărți în românește la Brașov (acolo unde Ardealul, Muntenia și Moldova se întâlnesc) – românii au și preocupări de apărare a limbii, prin crearea limbii literare, prin stabilirea de reguli, prin elaborarea gramaticilor. Cei mai mari apărători ai limbii sunt literații. Ei mânuiesc limba cu o măiestrie unică și creează – ca și poporul prin operele lui orale, anonime și colective – cuvinte noi. Cei mai mari poeți, prozatori și dramaturgi au cunoscut graiul poporului, au știut poezia populară, legendele, doinele, miturile, strigăturile, rugăciunile, blestemele, adică au cunoscut „sărăcia și amarul” alor noștri de demult. Din această fericită îmbinare de talente, au rezultat limba noastră de azi și literatura sa. Acum s-ar cuveni să nu fim epigoni și să ducem mai departe opera prețuitorilor de demult ai limbii. Altminteri, dacă ne piere limba, pierim și noi, ne topim pe nesimțite în alte neamuri, ne nimicnicim. 

Constantin Olteanu: Ce are Academia Română și ce nu are, dar ar merita să aibă, Academia de Științe a Moldovei? Mă refer la dotări, modul de organizare, buget, proiecte, angajamente etc.

Acad. Ioan-Aurel Pop: Ca orice lucru omenesc, Academia Română are și bune, și rele. Bunele vin din zestrea sa de oameni mari, care au construit cultura românească modernă, care au făcut și au păstrat țara. Nu există instituție română care să fi reunit vreodată atâtea spirite înalte la un loc. Academia Română are peste 70 de institute și centre de cercetări, unele unice în peisajul românesc. De exemplu, cercetarea fundamentală în matematică, fizică, biologie, chimie se face exclusiv în Academia Română. Alte entități din țară care fac cercetări sunt grăbite să obțină rezultate concrete, aplicabile și să scoată bani cât mai repede, or nu totul pe lumea asta se măsoară în bani. Cultura înaltă nu aduce bani lichizi, ci ea trebuie întreținută cu bani ca să rodească peste decenii și secole. Poate cineva să prețuiască în bani creația lui Eminescu, a lui Heliade, a lui Hasdeu, a lui Coșbuc, a lui Rebreanu, a lui Sadoveanu, a lui Blaga? Academia i-a găzduit pe mulți dintre ei și i-a ajutat să creeze, direct sau indirect. Spre deosebire de alte academii europene, Academia Română are averi materiale provenite din donații. Acestea sunt în proprietatea privată a Academiei și nu se poate atinge nimeni de ele. De la regi și până la mecenați, toți oamenii cu stare din România s-au simțit onorați să doneze Academiei bunuri. Este drept că în 1948, aceste bunuri au fost confiscate și au rămas în parte nereturnate după 1989, încât Academia a cheltuit și cheltuiește cam tot ce câștigă pentru plata caselor de avocatură. Dar aceasta este altă problemă. Academia Română, ca instituție, nu a făcut și nu face altă politică decât politica națiunii, a binelui românilor. Pentru plata celor cam 2500 de cercetători, pentru personalul auxiliar, pentru dotări și pentru investiții, Academia primește buget de la stat și trebuie să spun că statul sprijină Academia din multe puncte de vedere. În sondajele de opinie, se vede că românii au încredere nu în instituțiile politice, nu în liderii politici, ci în Biserică, Armată și Academie. Ceea ce este măgulitor pentru Academie, dar incumbă și multe îndatoriri și obligații. De aici puteți deduce ce are Academia Română și ce-i lipsește Academiei de Științe a Moldovei. De altminteri, și Academiei Române îi lipsesc multe. Le trecem pe toate în revistă și le cumpănim împreună cu ai noștri colegi de la Chișinău, cu președintele Ion Tighineanu, care trece des Prutul și care este deschis dialogului și strângerii raporturilor între cele două instituții.

Chiar dacă mi-ar plăcea să avem o singură Academie Română – așa cam cum este Academia Franceză pentru francezi și francofoni – nu se poate în acest moment. Trebuie să luăm lucrurile așa cum sunt în acest moment și să ne raportăm la academia soră de peste Prut ca la o realitate românească paralelă dintr-un stat românesc vecin și frate. Obligația oamenilor de știință, a creatorilor de valori spirituale este să construiască și să pregătească timpul marilor schimbări, spre binele tuturor celor care vorbesc din leagăn românește. 

 Constantin Olteanu: Dle academician Ioan-Aurel Pop, revista „Săptămâna” Vă mulțumește mult pentru îngăduința cu care ați răspuns demersului nostru.

Constantin OLTEANU

„Săptămâna”, Anul II - Nr. 21 (21), 2 iunie 2023